auzise niciodata de Unquish, deci acolo nu puteau exista armurieri prea grozavi. Probabil era vorba de vreo rasa obscura de sclavi hrangani. Se va rafui cu Nevis de indata ce-l va gasi. La fel si cu tradatoarea aia de Rica Dawnstar, cu toata arma ei stupida cu ace. I-ar placea sa vada cum face fata o arma cu ace unui tun cu plasma! Da, i-ar placea!
Lion se intreba ce planuri isi facusera Nevis si ciracii lui in privinta Arcei. Ceva ilegal si imoral, fara indoiala. Oricum, nu conta, pentru ca nava o va prelua el — el, Jefri Lion, cercetator asociat in materie de istorie militara la Centrul ShanDellor, candva al doilea analist tactic al escadrei a treia a voluntarilor din Skaeglay. Va captura o nava de germinare a CIE, poate cu ajutorul lui Tuf, daca va reusi sa-l gaseasca. Va face acest lucru oricum, si daca nu-l va gasi. Dupa aceea, nu se va pune problema sa-si vanda comoara pentru un castig personal. Nu, va duce nava in Avalon, la marea Academie a Cunoasterii Umane, si o va dona, cu obligatia de a fi insarcinat el cu studiul ei. Un proiect care-i va ocupa tot restul vietii, iar cand il va termina, Jefri Lion, savant si razboinic, va fi pomenit alaturi de insusi Kleronomas, cel care a facut Academia ceea ce este.
Lion mergea prin mijlocul coridorului, cu capul sus, urmand dunga portocalie. In timp ce inainta, incepu sa fluiere un mars pe care-l invatase in perioada in care facuse parte dintre voluntarii din Skaeglay, cu peste patruzeci de ani in urma. Fluiera si merse, merse si fluiera.
Pana cand dunga se sfarsi.
Cetise Waan ramase pe podea mult timp, cu bratele incrucisate la piept, cu figura incruntata, artagoasa. Ramase pana cand sunetul pasilor lui Lion disparu in intregime. Statu si medita la toate insultele si relele pe care fusese obligata sa le indure. Fusesera insuportabili toti si fiecare in parte. Ar fi trebuit sa se gandeasca mai bine inainte de a avea de-a face cu o asemenea echipa de indivizi lipsiti de perspective si respect. Anittas era mai mult masina decat om; Rica Dawnstar, o mizerabila marunta, insolenta; Kaj Nevis, cu nimic mai bun decat un criminal de rand; iar despre Haviland Tuf nu se putea vorbi. Chiar si Jefri Lion, colegul ei, se dovedise un om pe care nu te puteai baza. Steaua molimei era descoperirea ei, ii condusese pana aici si cu ce se alesese? Neplaceri, grosolanie si, in cele din urma, abandonare. Ei bine, Celise Waan nu intentiona sa mai indure nimic. Decisese ca n-o sa imparta nava cu nici unul din ei. Era descoperirea ei, urma s-o duca in Shandicity si s-o pretinda conform legilor de salvare din ShanDellor, cum se cuvenea, iar daca unul dintre tovarasii ei mizerabili avea vreo pretentie, s-o dea in judecata! Pana atunci, nu intentiona sa mai discute cu vreunul dintre ei.
O durea sezutul, iar picioarele ii amortisera. Statuse in aceeasi pozitie prea mult timp. Si spatele o durea. Ii era foame si se intreba daca exista vreun loc pe epava aceea in care sa gaseasca o mancare decenta. Poate exista. Calculatoarele pareau ca functioneaza, ia fel sistemul de aparare, chiar si luminile, asa ca probabil functiona si bucataria. Se ridica si decise sa se duca sa verifice.
Lui Haviland Tuf ii era clar ca se intampla ceva.
Nivelul zgomotului din camera imensa crestea, incet dar perceptibil. Remarca un bazait slab, dar distinct. Galgaitul devenise mai puternic. Iar in bazinul tyrannosaurului, fluidul de suspensie parea a se subtia, a-si schimba culoarea. Vartejurile rosii se redusesera sau disparusera, iar lichidul galben devenea, cu fiecare clipa scursa, tot mai transparent. Tuf se uita la un waldo intins peste o margine a bazinului. I se paru ca-i facea reptilei o injectie, dar nu putu observa detalii, deoarece lumina era slaba.
Haviland Tuf decise sa recurga la o retragere strategica. Pleca de langa bazinul dinozaurului si incepu sa mearga prin incapere. Dupa scurt timp, ajunse langa unul din punctele de lucru, cu posturi de calculator, pe care le remarcase mai inainte, si se opri.
Nu avusese nici o dificultate in a intelege natura si scopul camerei in care nimerise din intamplare. Arca avea in mijlocul ei o imensa biblioteca de celule, continand mostre de tesuturi preluate, literalmente, de la milioane de soiuri de plante, animale si virusi de pe nenumarate planete, dupa cum ii explicase Jefri Lion. Aceste mostre erau clonate dupa cum apreciau ca-i nevoie tacticienii navei si ecoinginerii. In felul acesta, Arca si navele ei surori disparute putusera transmite boli capabile sa decimeze populatia unei planete, insecte care sa-i distruga recoltele, armate de animale marunte care se inmulteau repede, pentru a produce prapad in lantul ecologic si de hrana, sau chiar animale de prada teribile, nepamantesti, pentru a strecura teama in sufletul dusmanilor. Dar totul incepea cu clonarea.
Tuf descoperise camera de donare. Punctul de lucru continea echipament destinat evident microchirurgiei complexe, iar in bazine, mostrele de celule erau supravegheate pana ajungeau la maturitate. Lion ii povestise si despre cronourzeala, acel secret disparut al Imperialilor Pamantului, un camp care putea tese insasi stofa timpului, chiar daca numai intr-o arie redusa si cu consum mare de energie. In felul acesta, clonele puteau fi aduse la maturitate in cateva ore sau tinute, neschimbate si in viata, timp de milenii.
Haviland Tuf privi punctul de lucru, postul calculatorului, apoi pe Ciuperca, al carui trup micut il cara.
Clonarea incepea cu o singura celula.
Fara indoiala, tehnica fusese memorata in calculator. Poate exista chiar un program de instruire. Intr- adevar, isi spuse Tuf. I se parea logic sa existe. Nu era un ciberteh, doar un om inteligent care lucrase pe diferite tipuri de calculatoare, de-a lungul intregii sale vieti.
Haviland Tuf patrunse in punctul de lucru, il aseza cu grija pe Ciuperca langa husa microecranului si porni consola calculatorului. La inceput, nu intelese nimic din comenzi, dar insista.
Dupa cateva minute, se cufundase in munca — atat de mult, incat nu auzi galgaitul puternic din spatele lui, cand fluidul subtire, galben, din bazinul dinozaurului incepu sa se scurga.
Kaj Nevis isi croi drum afara din substatia calculatorului, cautand pe cineva pe care sa-l omoare.
Era furios — furios pe sine, pentru ca fusese nerabdator si nu gandise. Anittas ar fi putut fi folositor. Nevis nu-si inchipuise ca aerul din nava putea fi contaminat. Cibertehul afurisit urma sa fie ucis mai tarziu — bineinteles, asta n-ar fi reprezentat o dificultate. Iar acum, totul se prabusea. Nevis se simtea in siguranta in costumul de lupta, desi acesta il stanjenea. Nu-i placuse sa afle ca Tuf si ceilalti ajunsesera la bordul Arcei. Tuf stia mai multe despre costumul ala blestemat decat el. Probabil ca-i cunostea si punctele vulnerabile.
Kaj Nevis descoperise deja unul: rezerva de aer scadea. Un costum modem, ca acela purtat de Tuf, includea un regenerator de aer. Bacteriile din filtrele acestuia transformau bioxidul de carbon in oxigen la fel de iute pe cat fiinta umana transforma oxigenul in bioxid de carbon, astfel incat nu exista pericolul de a ramane fara aer, cu exceptia cazului in care nenorocitele de ganganii mureau. Dar costumul de lupta era primitiv — avea o cantitate mare, dar limitata, de aer, in patru rezervoare uriase purtate in spate. Iar indicatorul din casca, daca-l citea corect, arata ca unul dintre rezervoare era aproape gol. Ii ramaneau trei, ceea ce-i oferea arhisuficient timp sa le vina de hac celorlalti, cu conditia sa-i gaseasca. Oricum, Nevis nu se simtea in largul lui. Era inconjurat de aer perfect respirabil, dar al naibii sa fie daca si-ar scoate casca, dupa ce-i spusese cibertehul! Partea organica a trupului lui Anittas se descompusese mai iute decat ar fi crezut, iar dracovenia neagra care rosese maruntaiele cibertehului fusese cea mai groaznica chestie pe care o vazuse in viata lui, o viata in care vazuse multe chestii groaznice. Mai bine se sufoca, decise Kaj Nevis.
Dar nu exista un asemenea pericol. Daca afurisita de Arca fusese contaminata, tot asa de bine putea fi curatata. Trebuia sa gaseasca puntea de comanda si sa afle ce sa faca. l-ar fi fost suficient chiar numai un singur sector curat. Sigur, Anittas ii spusese ca Rica Dawnstar se afla deja in camera de comanda, dar asta nu-l deranja. De fapt, era soiul de om care cauta o asemenea intalnire.
Alese o directie la intamplare si porni, bocanind cu picioarele blindate pe punte. N-aveau decat sa-l auda. Nu-i pasa. Ii placea costumul.
Rica Dawnstar se aseza pe scaunul capitanului si examina textele pe care le extrasese pe ecranul principal. Bine capitonat, lat, acoperit cu plastic din alte vremuri, confortabil, scaunul arata ca un tron. Un loc bun sa te odihnesti. Necazul era ca in el nu puteai face nimic altceva, doar sa te odihnesti. Puntea de comanda fusese proiectata in asa fel incat capitanul sa stea pe tronul sau si sa dea ordine, ceilalti ofiteri — existau alte noua posturi de lucru pe puntea superioara si inca douasprezece pe cea inferioara — urmand sa faca toata programarea si sa apese pe butoane. Deoarece nu avusese grija sa vina la bord insotita de noua slujitori, Rica era obligata sa alerge de colo-colo pe punte, de la un post la altul, incercand sa puna din nou in functiune Arca.
Dura ceva timp — o munca istovitoare — iar cand lansa comenzile de la alt post decat cel care trebuia, nu se intampla nimic. Dar incet, pas cu pas, reusi sa descopere totul. Sau, cel putin, simti ca facea progrese.
Si era in siguranta. Acesta fusese primul ei obiectiv. Incuiase ascensorul — nu putea urca nimeni, s-o ia prin surprindere. Cat timp se afla acolo, iar ceilalti ramaneau jos, ea detinea toate atuurile. Fiecare sector al navei avea substatie proprie, chiar unele functii specializate, de la aparare la donare, de la propulsare la memorare de date, avea relatii ierarhice proprii si punct de comanda, dar de aici putea supraveghea totul si contramanda ordinele date de oricine ar fi incercat sa intre. Daca baga de seama. Si daca descoperea cum. Asta era problema.
