The Negotiator. Negociatorul

— Ai vazut pe cineva cunoscut? il intreba ea.

— Nu, ii raspunse Quinn. Au trecut deja.

Sam se inalta pe varfuri ca sa se uite in strada.

— Nu vad pe nimeni.

— Demult de tot.

Sam se incrunta nedumerita.

— Esti un individ foarte enigmatic, domnule Quinn. Ce e ceea ce tu poti vedea si eu nu?

— Nu mult, ii raspunse Quinn ridicandu?se. Si nimic de bun augur. Hai mai bine sa vedem ce are de oferit sala de mese.

Ascona era prompta in fata hotelului la ora opt, impreuna cu sergentul cel amabil si doi politisti pe motociclete.

— Incotro va indreptati, domnule Quinn? intreba sergentul.

— Vissingen, Flushing, ii raspunse Quinn spre surprinderea lui Sam. Sa prindem feribotul.

— Minunat, spuse sergentul. Calatorie placuta. Colegii mei au sa va calauzeasca pe autostrada de sud?vest.

La intersectia cu autostrada, motociclistii se oprira uitandu?se la Opelul care se pierdea in zare. Pe Quinn il incerca din nou sentimentul de la Dortmund.

Generalul Zvi ben Shaul statea la biroul sau. Isi ridica privi­rea de la raportul pe care?l avea dinainte si se uita la cei doi barbati din fata sa. Unul era seful departamentului Mossad care acoperea Arabia Saudita si toata paninsula, de la granita cu Irakul in nord pana la tarmurile Yemenului de Sud. Era un do­meniu bine delimitat. Specialitatea celuilalt nu cunostea nici un hotar si, in felul ei, era si mai importanta, in special pentru se­curitatea Israelului. Acesta se ocupa de palestinieni, oriunde s?ar fi aflat ei. El era cel care scrisese raportul de pe biroul di­ rectorului.

Unii dintre acesti palestinieni ar fi dat orice ca sa cunoasca cladirea in care avea loc intrunirea. Aidoma multor altor cu­riosi, inclusiv o serie de guverne stra­ine, palestinienii continuau sa?si imagineze ca tot cartierul general al Mossadului ramasese inca in suburbiile nordice ale Tel Avivului. Dar incepand din 1988, noul sau caman era intr?o cladire mare si moderna din plin centrul Tel Avivului, la un colt de Rehov Shlomo Ha'me?lekh (strada Regele Solomon) si aproape de cladirea ocupata de AMAN, serviciul de spionaj al armatei.

— Poti sa afli mai mult? il intreba generalul pe David Gur Arieh, expertul palestinian.

Omul zambi si ridica din umeri.

— Intotdeauna vrei mai mult, Zvi. Sursa mea este un meca­nic marunt, teh­nician la atelierele de reparatii auto ale armatei saudite. Asta?i tot ce i s?a spus. Armata trebuie sa fie blocata in desert vreme de trei zile in aprilie care vine.

— Miroase o lovitura de stat, spuse barbatul care conducea departamentul saudit. Sa scoatem noi castanele din foc in locul lor?

— Daca ar vrea cineva sa?l rastoarne pe regele Fahd si sa preia puterea, cine e cel mai probabil? intreba directorul.

Exper­tul saudit ridica din umeri.

— Un alt print, ii raspunse el. Nu unul dintre frati. Mai probabil cineva din generatia mai tanara. Sunt lacomi. Oricate miliarde ar stoarce prin Comisia pentru cotele de petrol, tot vor mai mult. Nu, s?ar putea sa vrea chiar totul. Si bineinteles ca cei mai tineri tind sa fie mai... mai moderni, mai occidentali. Poate ca e mai bine. A venit vremea ca batranii sa se dea deo­parte.

Nu gandul la un om mai tanar care sa fi condus in Riad il in­triga pe Ben Shaul. Ci vorbele scapate de tehnicianul palestinian cand ii daduse instructiunile sursei lui Gur Arieh. Anul viitor, se sumetise el, noi palestinienii o sa avem drep­tul sa devenim ceta­teni naturalizati aici.

Daca era adevarat, daca asta aveau in cap conspiratorii ne­numiti, perspec­tivele erau uluitoare. O asemenea oferta din par­tea unui nou guvern saudit ar fi atras un milion de palestinieni fara camin si fara tara din Israel, Gaza, Malul de vest si Liban catre o viata noua la mare distanta in sud. Odata rana palesti­niana cicatrizata, Israelul, cu energia si tehnologia lui, ar fi pu­tut sa intre in niste rela­tii cu vecinii lui care sa se dovedeasca benefice si profitabile. Fusese visul fonda­to­rilor tarii, inca de la Weizmann si Ben?Gurion. Ben Shaul invatase despre acest vis inca de pe cand era copil, nu crezuse niciodata ca avea sa se im­plineasca. Dar...

— Ai de gand sa le spui politicienilor? il intreba Gur Arieh.

Directorul se gandi la ei, cum se ciorovaiau in Knesset, despicand fire de par semantice si teologice in timp ce serviciul lui incerca sa le spuna din ce parte a cerului avea sa rasara soarele. Aprilie era inca departe. Fara indoiala ca avea sa existe o sca­pare daca ii anunta. Inchise raportul.

— Nu inca, spuse el. Avem prea putin. Cand o sa aflam mai multe, am sa le spun.

In sinea lui se decisese sa?l ingroape.

Ca sa nu?i apuce somnul pe vizitatori, acestia sunt intampinati la Den Bosch cu un concurs cine?stie?castiga nascocit de cei care proiectasera orasul. Se numeste „Gasiti drumul cu masina pana in centrul orasului'. Cine castiga descopera Scuarul Pietei si un loc de parcare. Cine pierde e aruncat inapoi pe drumul de centura printr?un sistem labirintic de strazi cu sens unic.

Centrul orasului formeaza un triunghi. Spre nord?vest trece raul Dommel; spre nord?est canalul Zuid?Willemsvaart; pe cea de?a treia latura, de la sud, zidul orasului. Sam si Quinn batura sistemul la a treia incercare, ajunsera in piata si isi reclamara premiul: o camera la hotelul Central din Scuarul Pietei.

In odaie, Quinn consulta cartea de telefon. Nu era trecut decat un singur bar Leul de aur, pe o strada cu numele de Jans Straat. O pornira intr?acolo pe jos. Receptia hotelului le furni­zase o harta a centrului, dar Jans Straat nu era trecuta pe ea. Mai multi cetateni din scuar clatinara din cap plini de igno­ranta. Pana si politistul de la coltul strazii fu obligat sa?si con­sulte mult rasfoitul plan al orasului. In cele din urma izbutira sa o descopere.