The Negotiator. Negociatorul

La scara autobuzului, Sam se intinse si?si petrecu bratele pe dupa gatul lui Quinn.

— Quinn, iarta?ma. Te?ai fi descurcat mai bine fara mine.

— Nu?i vina ta, iubito. Quinn ii intoarse fata si o saruta. O scena destul de obisnuita, la terminale­le de pe aeroport nu observa nimeni nimic. Pe langa asta, fara tine n?as fi avut Smith & Wessonul. Cred ca s?ar putea sa am nevoie de el.

— Ai grija de tine, sopti ea.

Un vant inghetat batea pe Bou­le vard de Vaugirard. Ultimul bagaj greu era asezat sub autobuz si ultimii pasageri se urcau in el. Sam incepu sa tremure in bra­tele lui. Quinn ii mangiie parul blond si stralucitor.

— O sa ma descurc. Ai incredere in mine. O sa iau legatura prin telefon peste doua zile. Atunci, c?o fi laie sau balaie, o sa putem sa mergem acasa in siguranta.

Se uita cum autobuzul se indeparta pe bulevard, facand cu mana dupa mana mica ce se vedea pe geamul din spate. Apoi acesta dadu coltul si disparu.

La doua sute de metri de terminal, vizavi de Vaugirard, exista un mare oficiu postal. Quinn isi cumpara carton si hartie de ambalaj de la o papetarie si intra la posta. Cu ajutorul bri­ceagului si al benzii de lipit, al hartiei si al sforii, alcatui un pa­chet solid cu diamantele si il puse la posta recomandat expres pe adresa ambasadorului Fairweather de la Londra.

De la cabinele telefonice internationale din cladirea bancii suna la Scotland Yard si lasa un mesaj pentru Nigel Cramer, care consta dintr?o adresa de langa East Grimstead, Sussex. In sfarsit, mai dadu si un telefon la un bar din Este­pona. Omul cu care vorbi nu era catusi de putin spaniol, ci un autentic cockney din Londra.

— Da, in regula, camarade, ii spuse glasul de la telefon. O sa avem noi grija de domnita ta in locul tau.

Cu ultimele maruntisuri puse la punct, Quinn se intoarse la masina, ii facu plinul la prima statie de benzina si se inscrise in circulatia de la ora pranzului, indreptandu?se spre drumul de centura. La saizeci de minute dupa telefonul cu Spania se gasea pe autostrada A.6 in drum spre sud, catre Marsilia.

Se opri sa?si ia cina la Beaune, apoi se aseza in spatele masi­nii si incerca sa recupereze o parte din somnul pierdut. Se fa­cuse ora trei dimineata cand isi relua calatoria.

In vreme ce el dormea, un om statea linistit la restaurantul San Marco de peste drum de Hotel Colisee si supraveghea in­trarea principala a hotelului. Era acolo de la ora pranzului, spre surprinderea transformata pana la urma in agasare a personalu­lui din restaurant. Isi comandase masa de pranz, statuse toata dupa?amiaza si apoi isi comandase cina. Ospatarilor li se parea ca citea asezat linistit langa fereastra.

La ora 23.00 restaurantul dori sa inchida. Omul pleca si se muta alaturi, la Hotel Royal. Le explica celor de acolo ca isi as­tepta un prieten si se aseza pe un scaun de langa fereastra ca sa?si continue panda. Pana la urma, la ora doua noaptea, re­nunta.

Se duse la un oficiu postal deschis in permanenta, urca la te­lefoanele de la primul etaj si facu o comanda cu preaviz. Ra­mase in cabina pana cand il suna centralista.

— Allo, monsieur, ii spuse aceasta. Am legatura. Pe fir. Vorbiti, Castelblanc.

CAPITOLUL SAISPREZECE

Costa del Sol era de multa vreme locul preferat de retragere al membrilor cei mai cautati ai comunitatii interlope britanice. Cateva zeci de ast­fel de ticalosii dupa ce reusisera sa separe de continutul lor bancile sau masinile blindate sau pe investitori de economiile pe care le facusera, isi parasisera tara stramoseasca doar cu putin inaintea degetelor apucatoare ale Scotland Yardului si isi cautase­ra refugiul in soarele din sudul Spaniei, unde se bucurau de proaspata lor aflu­en­ta. Un om de duh a facut chiar afirmatia ca intr?o zi senina la Estepona poti sa vezi mai multi indivizi de categoria A decat in inchisoarea Parkhurst a Majestatii Sale atunci cand se face prezenta.

In seara respectiva, patru dintre ei asteptau la aeroportul din Malaga in urma telefonului primit de la Paris. Erau Ronnie si Bernie si Arthur, pronuntat Arfur, cu totii maturi, si tinerelul Terry, cunoscut sub numele de Tel. Cu exceptia lui Tel, purtau cu totii costume deschise la culoare si palarii de panama si, in ciuda faptului ca se lasase deja intunericul, ochelari de soare. Se uitara la pano­ul pe care erau afisate sosirile, observara ca avio­nul de la Paris tocmai aterizase si ramasera discret in picioare langa usa de iesire din vama.

Sam aparu printre primii trei pasageri. N?avea nici un bagaj, doar poseta proaspat cumparata de la Orly si o mica valiza de piele, noua si ea, cu o colectie de articole de toaleta si camasi de noapte. Mai avea si costumul din doua piese pe care il pur­tase la intalnirea de la „Chez Hugo' si atat.

Ronnie avea descrierea ei, dar aceasta era departe de reali­tate. Era casato­rit, la fel ca si Bernie si Arfur, dar batrana lui, la fel ca si nevestele celorlalti, era o blonda data cu peroxid, albita si mai mult de statul permanent pe plaja, cu o piele ca de soparla produsa de excesul de ultraviolete. Ronnie evalua aprobator pielea palida si nordica si talia subtire ca de albina a noii sosite.

— Maiculita, murmura Bernie.

— Misto, zise Tel.

Era adjectivul sau preferat, daca nu cumva unicul. Desemna tot ceea ce il surprindea sau ii placea drept „misto'.

Ronnie inainta.

— Domnisoara Somerville?

— Da.

— 'Seara. Eu sunt Ronnie. El e Bernie, si Arfur, si Tel. Quinn ne?a rugat sa avem grija de dumneavoastra. Masina e acolo.

Quinn intra in Marsilia in zorile reci si ploioase; ultima zi din noiembrie. Avea de ales intre a merge cu avionul pana la Ajaccio, capitala Corsicei, plecand de la aeroportul Marigriane si urmand sa soseasca in aceeasi seara, sau a lua feribotul de seara pentru a merge cu masina.

Alese feribotul. Pe de o parte pentru ca il scutea de inchirie­rea unei masini la Ajaccio; pe de alta, pentru ca putea sa?si ia linistit cu el Smith & Wessonul pe care il mai avea inca la brau; si in al treilea rand, pentru ca