The Negotiator. Negociatorul

regiune atat de sal­batica, incat nici constructorii de drumuri nu izbutisera sa o strabata.

Dupa Propiano urma iar campia de coasta cale de cateva mile inainte ca D. 268 sa?i permita s?o coteasca spre muntii Ospedale. Iesise de?acum de pe dru­mu­rile N (nationale) si intrase pe cele D (departamentale), nu cu mult mai late decat o alee in­gusta dar adevarate sosele in comparatie cu cararile care aveau sa urmeze mai sus in creierul muntilor.

Trecu prin minuscule satucuri cu case din piatra cenusie, agatate pe dealuri si povarnisuri cu privelisti ametitoare si se in­treba cum reuseau s?o scoata la capat satenii din pajistile si live­zile lor marunte.

Drumul urca mereu, rasucindu?se si incolacindu?se, coborand ca sa treaca peste o adancitura din teren dar inaltandu?se constant dupa acest respiro. Dincolo de Ste. Lucie de Tallano, liziera padurii se ispravea si colinele erau acoperite cu patura aceea groasa si inalta pana la brau, formata din pirloage si mirt, numita maquis. In timpul celui de?al doilea razboi mondial, fuga de?acasa in munti pentru a evita arestarea de catre Ges­tapo se numea „luatul in maquis', si astfel rezistenta franceza a ajuns sa fie cunoscuta sub numele de „maqui­sards' sau pur si simplu „Maquis'.

Corsica e tot atat de straveche ca si muntii sai si oamenii au locuit aici din timpuri preistorice. Ca si Sardinia si Sicilia, Cor­sica a fost invadata de mult mai multe ori decat isi aducea aminte si strainii au sosit intotdeauna in chip de cuce­ritori, in­vadatori, adunatori de biruri, ca sa conduca si sa ia, niciodata ca sa dea ceva. Cu atat de putine de pe urma carora sa?si duca traiul, corsicanii au reac­tio­nat retragandu?se spre inaltimile lor, adevarate metereze si sanctuare natura­le. Generatii de rebeli si banditi, gherile si partizani au luat drumul muntilor pentru a impiedica autoritatile care veneau dinspre coasta sa ridice impo­zitele si birurile de la oamenii prea putin capabili sa le pla­teasca.

Din aceste veacuri de experienta isi constituisera muntenii filosofia lor exclu­­sivista si secreta. Autoritatea reprezenta ne­dreptatea iar Parisul isi strangea darile tot atat de greu ca orice alt cuceritor. Corsica poate foarte bine sa faca parte din Franta, careia i?a si dat pe Napoleon Bonaparte si inca o mie de alti oa­meni de seama, pentru munteni strainul ramane tot strain, me­sager al nedrep­tatii si al birurilor, fie ca vine din Franta ori de aiurea. Corsica poate foarte bine sa?si trimita fii cu zecile de mii ca sa lucreze pe continent in Franta, daca un astfel de fiu ajunge vreodata sa aiba necazuri, muntii stravechi continua sa?i ofere adapost.

Muntii si saracia si persecutiile evidente au dat nastere soli­daritatii de cre­mene si Uniunii Corsicane, considerata de multi mai exclusivista si mai pericu­loa­sa decat Mafia. Catre lumea aceasta, pe care nici un secol XX nu izbutise s?o schimbe cu toate Pietele lui Comune si Parlamentele lui Europene, se in­drepta Quinn cu masina in ultima luna a anului 1991.

Cu putin inainte de orasul Levie era un indicator care arata directia spre Carbini pe un drumeag notat D.59. Drumul se in­drepta spre sud si dupa patru mile traversa Fiumicicoli, aici doar un piriias care se rostogolea din muntii Ospedale. La Car­bini, un satuc cu o singura strada unde batrani imbracati in haine albastre stateau in fata colibelor lor de piatra si cativa pui scurmau in tarana, ghidul lui Quinn ramase fara combustibil. Din sat porneau doua dru­mea­guri: D. 148 se indrepta inapoi spre apus, in directia de unde venise dar pe partea de miazazi a vaii.

Drept inainte mergea D59 spre Orone si, mult mai la sud, Sotta. Putea sa vada piscul proeminent al Muntelui Cagna spre sud?vest, masa tacuta a Lantului Ospedale la stanga, strajuita de cel mai inalt varf din Corsica, Punta di la Vacca Morta, numit astfel pentru ca dintr?un anumit unghi seamana cu o vaca moarta. Quinn alese drumul care ducea drept inainte.

De indata ce iesi din Orone, muntii se apropiara din stanga; cotul spre Castelblanc era la doua mile dupa Orone. Nu era decat un fel de poteca si, cum nici un drum nu strabatea prin Os­pedale, trebuia sa fie o fundatura. Din drum putea sa vada uriasa stanca de culoare cenusiu deschis infipta pe povarnisul lantului de munti, care facuse candva pe cineva sa se gandeasca la un castel alb, eroare care cu multa vreme in urma daduse nu­mele acestui catun. Quinn urca incet pe drumeag. Peste trei mile, mult deasupra lui D59, intra in Castelblanc.

Drumul se termina in piata satului, aflata la celalalt capat, aproape de mun­te. Strada ingusta care ducea pana in piata era strajuita de case joase din piatra, toate ferecate si cu obloanele trase. Nici un pui nu scurma in tarana. Nici un batran nu statea pe trepte. Locul era tacut. Patrunse cu masina in piata, opri, se dadu jos si se intinse sa se dezmorteasca; pe strada principala se auzi zgomotul unui motor. Un tractor iesi dintre doua case, inainta pana in mijlocul drumului si se opri. Soferul scoase cheile, sari din el si disparu printre case. Intre zid si partea din spate a tractorului era destul loc ca sa treaca o motocicleta, dar nu si o masina daca tractorul nu era miscat din loc.

Quinn arunca o privire in jur. Pe langa drum, piata mai avea trei laturi. In dreapta erau patru case; in fata, o bisericuta de piatra. In stanga era ceea ce trebuia sa reprezinte centrul vietii din Castelblanc, o taverna scunda cu doua etaje si un acoperis de olane, cu o alee care ducea spre ce mai ramanea din Castel­blanc dincolo de strada un ciorchine de case, sure si ograzi care se terminau in coasta muntelui.

In usa bisericii aparu un preot marunt si foarte batrin care se intoarse sa incuie usa din spatele lui fara sa?l zareasca pe Quinn.

— Bonjour, mon pcre, ii striga Quinn cu glas voios.

Omul lui Dumnezeu sari ca un iepure impuscat, se uita la Quinn aproape in panica si traversa piata zorit, disparind pe aleea din spatele tavernei inchinan­du?se intruna.

Infatisarea lui Quinn avea si de ce sa?l surprinda pe orice preot corsican; magazinul specializat in confectii barbatesti din Marsilia reusise din plin. Avea cizme western cu ornamente, blue?jeansi deschisi la culoare, o camasa cadrilata de un rosu aprins, haina din piele de caprioara cu franjuri si o palarie Stetson cu calota inalta. Daca voia sa arate ca o caricatura de la un ranch de amuzament, ii izbutise intru totul. Isi lua cheile masi­nii si sacul de panza si se indrepta spre taverna.

Inauntru era intuneric. Proprietarul statea in spatele tejghe­lei de la bar, stergandu?si plin de ravna paharele o noutate pentru el, isi dadu Quinn cu presupusul. In rest, mai erau patru mese de stejar natur, fiecare inconjurata de patru scune. Numai una din ele era ocupata; patru barbati stateau si?si studiau car­tile de joc din mana.

Quinn se duse la bar si isi aseza sacul pe jos dar isi pastra palaria inalta pe cap. Barmanul isi ridica privirea.

— Monsieur?

Nici urma de curiozitate, nici urma de surpriza. Quinn se prefacu ca nu ba­ga de seama si isi destinse chipul intr?un zambet larg.

— Un pahar cu vin negru daca vreti, va rog, spuse el oficial.

Vinul era local, aspru dar bun. Quinn bau o inghititura aprecia­tiv. Din spa­te­le barului aparu sotia durdulie a proprietarului, aseza cateva farfurii cu masli­ne, branza si piine, nu?i arunca nici o privire lui Quinn si, la un scurt