The Negotiator. Negociatorul

— Nu, a zis ca are senzatia ca nu poate sa aiba incredere in nimeni, nu mai poate. Doar in tine. Vrea sa te intalneasca in conditiile puse de tine, oricand si oriunde. Poti sa ai incredere in el, Quinn?

Quinn reflecta. Daca David Weintraub era si el un ticalos, oricum, pentru rasa umana nu mai exista nici o speranta.

— Da, ii raspunse el. Am.

Ii dadu ora si locul pentru intalnire.

CAPITOLUL OPTSPREZECE

Sam Somerville sosea la aeroportul din Montpelier a doua zi seara. Era inso­tita de Duncan McCrea, tanarul de la CIA care ii transmisese prima oara cererea directorului adjunct de la Operatii de a se intalni cu ea.

Dupa aterizarea navetei PBA Beechcraft 1900 de la Boston, au inchiriat un Dodge Ram de teren chiar de la aeroport si si?au luat camere la un hotel de la marginea capitalei statului. Amandoi isi adusesera cele mai calduroase haine pe care le pu­tea oferi Washingtonul, la sugestia lui Quinn.

Directorul de la CIA motivase ca avea o sedinta planificata la nivel inalt de la care nu putea sa lipseasca si urma sa so­seasca a doua zi in zori, la timp pentru intalnirea de pe drum cu Quinn.

Ateriza la ora 7.00 cu un avion cu reactie de zece locuri pentru personalul de conducere ale carui insemne Sam nu le cu­nostea. McCrea ii explica dupa aceea ca era un avion de comu­nicatii al Companiei si ca firma de inchirieri inscrisa pe fuzelaj era o acoperire pentru CIA.

Ii saluta pe amandoi scurt dar cordial in timp ce cobora treptele avionului spre pista, incaltat cu bocanci grei de zapada, cu pantaloni grosi si o pufoaica imblanita. Isi ducea valiza in mana. Se urca direct in spatele Ramului si pornira. McCrea era la volan iar Sam ii dadea indrumari dupa harta pe care o avea in fata.

La iesirea din Montpelier o luara pe Ruta 2 care urca prin micul oras East Montpelier si continuara pe drumul spre Plainfield. Chiar dupa cimitirul Plain­mont dar inainte de portile co­legiului Goddard, exista un loc unde raul Winooski se indepar­teaza de drum pentru a face o bucla mare spre sud. In aceasta semilu­na de teren dintre drum si rau se afla un pilc de copaci inalti, la vremea aceea a anului toarte tacuti si acoperiti ae omat. Printre arbori sunt cateva mese puse la dispozitia celor veniti la picnic in vacanta de vara si un loc de oprire si parcare pentru masinile sosite la camping. Aici spusese Quinn ca avea sa fie la ora 8.00.

Sam il zari prima. Iesise din spatele unui copac de la doua­zeci de metri de Ramul care se oprea. Fara sa?si mai astepte in­sotitorii, sari din masina, alerga spre el si isi incolaci bratele in jurul gatului.

— Esti teafara, copile?

— Bine. Oh, Quinn, slava Domnului ca tu esti teafar!

Quinn ramasese cu privirea atintita in spate pe deasupra ca­pului ei. Il simti ca intepenise.

— Pe cine ai adus? intreba el linistit.

— Of, ce proasta... Se intoarse. Il mai tii minte pe Duncan McCrea? El m?a dus la domnul Weintraub.

McCrea statea la zece metri, se apropiase venind dinspre masina. Avea obis­nuitul lui zambet sfios.

— Salut, domnule Quinn.

Salutul era timid, respectuos ca intotdeauna. Nu era nimic timid in Coltul 45 automat din mana sa dreapta. Era atintit fara sovaire asupra lui Sam si a lui Qu­inn.

Pe usa laterala a Ramului cobora cel de?al doilea barbat. Avea pusca auto­ma­ta pe care si?o scosese din valiza imediat dupa ce ii daduse coltul lui McCrea.

— Cine?i? intreba Quinn.

Glasul lui Sam era foarte pierit si foarte inspaimantat.

— David Weintraub, zise ea. Oh, Doamne, Quinn, ce?am facut?

— Ai fost trasa pe sfoara, draga mea.

Era greseala lui, isi dadea seama. Ii venea sa se ia la palme. Cand vorbise cu ea la telefon, nu?i daduse prin cap s?o intrebe daca?l vazuse vreodata la fata pe directorul adjunct pentru Ope­ratii de la CIA. Ea fusese convocata de doua ori ca sa dea ra­portul Comitetului de la Casa Alba. Quinn presupusese ca Da­vid Wein­traub fusese prezent cu ambele prilejuri sau macar cu una. De fapt, retrasului Director care ocupa una dintre cele mai secrete functii din America nu?i prea placea sa vina pe la Was­hington si fusese plecat in ambele dati. In lupta, asa cum Quinn o stia foarte bine, presupunerile pot reprezenta un serios pericol pentru sanatate.

Omul scund si indesat cu pusca, pe care hainele groase il fa­ceau sa arate inca si mai dolofan, se apropie ca sa?si ia locul in spatele lui McCrea.

— Asadar, sergent Quinn, ne?am intalnit din nou. Ma mai tii minte?

Quinn isi clatina capul negand. Omul batu cu degetul in ra­dacina nasului sau aplatizat.

— Tu mi?ai facut asta, secatura. Acum are sa te coste, Qu­inn.

Quinn clipi des incercand sa?si aminteasca, vazu din nou un lumins din Vietnam, cu multa vreme in urma: un taran vietna­mez, sau ceea ce mai ramase­se din el, inca viu, pironit la pamant.

— Imi amintesc, spuse el.

— Bun, zise Moss. Acum hai s?o intindem. Unde stai?

— Cabana de lemn, sus in munti.

— Scriind la un manuscris, inteleg. La asta cred ca trebuie sa ne uitam si noi un pic. Fara smecherii, Quinn. Revolverul lui Duncan poate sa nu te nime­reasca pe tine dar fata o pateste. Iar tu n?ai cum sa scapi de asta.

Scutura teava pustii ca pentru a?i arata ca n?avea nici o sansa sa faca zece metri spre copaci fara sa fie doborat.