The Negotiator. Negociatorul

— Da' tu cine dracu' esti? il intreba Moss.

Acesta ii ras­punse.

— Unul de?al lor, ranji Moss dispretuitor.

— Da, unul de?al lor. Iar tu esti dat afara. Afara din Hon­duras si afara din Agentie.

Ii arata o bucata de hartie.

— Asta nu vine de la Langley, protesta Moss.

— Nu, asta vine de la mine, il lamuri barbatul. Eu vin de la Langley. Ia?ti bagajul si urca?te in elicopter.

Dupa treizeci de minute, agentul David Weintraub se uita cum elicopterul se inalta in vazduhul diminetii. La Tegucigalpa, Moss a fost intampinat de seful de post, care s?a purtat cu el rece si oficial si l?a urcat personal in avionul spre Miami si Washington. Moss n?a mai ajuns niciodata inapoi pana la Lan­gley. La Washington National il asteptau actele si ordinul de a se face nevazut. Timp de cinci ani, cererea fiind mare, a lucrat pentru o serie de dictatori din ce in ce mai nepopulari din Orientul Mijlociu si din America Latina. Ultima actiune a fost de a organiza retelele de droguri pentru Noriega din Panama. Mare greseala. Agentia americana de lupta impotriva drogurilor l?a trecut pe lista ei de prioritati.

In 1988 era in trecere pe Aeroportul Heathrow din Londra, cand a fost oprit de pazitorii britanici ai legii si poftit inselator de curtenitor sa schimbe cateva vorbe feriti de ochii lumii. Vor­bele erau despre o arma de mana pe care o avea ascunsa in va­liza. Procedura normala de extradare s?a desfasurat cu o viteza uluitoare si, dupa numai trei saptamani, Moss ateriza din nou pe pamantul Americii. La proces a incasat trei ani. Fiind la prima infractiune, ar fi putut sa fie trimis la un penitenciar mai putin sever. Dar in timp ce Moss isi astepta sentinta, doi bar­bati luau discret masa la exclusivistul Club Metropolitan din Washington.

Unul dintre ei era barbatul cel indesat pe nume Weintraub, ajuns intre timp in postul de loctiitor al Directorului Adjunct (Operatii) al CIA. Celalalt era Oliver „Buck' Revell, un barbat voinic, fost aviator la marina, in prezent loctiitor al Directoru­lui Executiv (Investigatii) al FBI. Jucase si fotbal in tinerete dar nu indeajuns de mult ca sa?si distruga creierul chiar de tot. Ba inca unii din Cladirea Hoover sustineau ca acesta ii functiona inca foarte bine. Weintraub astepta ca Revell sa?si termine mai intai de mancat friptura, apoi ii arata un dosar plin cu fotografii. Revell se uita la ele si zise simplu „inteleg'. In mod cu totul nejustificat, Moss fu trimis sa?si ispaseasca pedeapsa la El Reno, unde erau tinuti sub lacat si cheie unii dintre cei mai inveterati ucigasi, siluitori si talhari din Statele Unite. La iesirea din inchi­soare, Moss era animat de o ura patologica fata de Agentie, Bi­rou, britanici... si asta nu era decat inceputul unei liste mult mai lungi.

La Aeroportul Wiley Post, limuzina trecu de poarta princi­pala cu un simplu gest din partea soferului si trase langa un Learjet care astepta cu motoarele pornite. In afara de numarul de inmatriculare, pe care Moss il memora imediat, acesta nu purta nici o alta inscriptie. Peste cinci minute se inaltase deja in vazduh, indreptandu?se spre sud?vest. Moss putea sa stabileasca directia aproximativa dupa pozitia soarelui de dimineata. Iar aceasta, stia sigur, era spre Texas.

Chiar de langa Austin incepe ceea ce texanii numesc tinutul deluros. Aici isi avea resedinta de la tara proprietarul Pan?Globalului, un domeniu de 20.000 de acri la poalele dealurilor. Fa­tada casei era indreptata spre sud?vest, de unde se putea vedea panorama intinsei campii texane pana spre indepartatul Galveston si spre Golf. Pe langa multimea de acareturi pentru servi­tori, de bungalouri pentru oaspeti, bazinul de inot si poligonul de tir, domeniul era prevazut si cu un teren propriu de aterizare pe care, cu putin inainte de amiaza, veni sa se lase Learjetul.

Moss a fost condus intr?un bungalou din lemn de palisan­dru, i s?a lasat un ragaz de o jumatate de ora ca sa faca baie si sa se rada, apoi a fost condus pana la conac si poftit intr?un bi­rou racoros, acoperit cu lambriuri de piele. Dupa doua minute, se afla in fata unui batran inalt, cu parul alb.

— Domnul Moss? il intreba batranul. Domnul Irving Moss?

— Da, domnule, ii raspunse Moss, care simtea deja mirosul banetului, al banetului in mormane.

— Numele meu este Miller, il anunta batranul. Cyrus V. Miller.

APRILIE

Sedinta avea loc in Cabinet, la capatul holului, dincolo de incaperea secreta­ru­lui personal de langa Biroul Oval. La fel ca multi altii, Presedin­tele John Cormack fusese si el surprins, atunci cand intrase in el pentru prima oara, de dimensiunile relativ reduse ale Biroului Oval. Cabinetul, cu masiva masa octogonala de sub portretul lui Washington pictat de Start, oferea mult mai mult spatiu pentru hartii si pentru sprijinit bratele.

In dimineata aceea, John Cormack isi convocase cabinetul restrans, alcatuit din prieteni si consilieri apropiati si de incre­dere, pentru a avea o discutie asupra versiunii finale a Tratatu­lui Nantucket. Detaliile erau elaborate, procedeele de verificare stabilite; mai de voie, mai de nevoie, expertii isi dadusera acor­dul; doi generali superiori preferasera sa treaca in rezerva si trei functionari de la Pentagon sa?si dea demisia. Presedintele Cor­mack tinea insa sa afle ultimele comentarii ale echipei speciale.

Cormack avea saizeci de ani, se afla in plenitudinea capaci­tatilor sale politice si intelectuale si se bucura fara rezerve de popularitatea si autoritatea unei functii pe care nu se asteptase niciodata sa o detina. Criza prin care trecuse Partidul Republi­can in vara anului 1988 obligase Consiliul sa faca cercetari fre­netice pentru alegerea unui candidat corespunzator; ochiul sau colectiv se oprise asupra acestui deputat din Connecticut, urma­sul unei familii bogate si aristo­crate din Noua Anglie, care pre­ferase sa?i lase pe altii sa?i administreze averea si se angajase profesor la Cornell pentru ca, la patruzeci de ani, sa intre in arena politica.

Aflat in aripa liberala a partidului sau, John Cormack era practic un necunoscut pentru marele public din tara. Prietenii intimi stiau ca e un om hotarat, cinstit si plin de omenie si da­dusera toate asigurarile Consiliului ca era curat ca neaua proas­pat asternuta. Nu?si castigase popularitatea la televiziune atri­but indispensabil pentru orice candidat din zilele noastre Z, cu toate acestea fusese ales. Mediile de informare il considerau anost dar, in patru luni de campa­nie electorala, necunoscutul rasturnase toate previziunile. Fara sa ia in seama traditia, se uita drept in ochiul camerei de luat vederi si dadea raspunsuri clare la orice intrebare, cea mai sigura reteta pentru un dezas­tru. Ii ofensase pe multi, dar acestia erau mai ales din aripa dreapta, care oricum n?aveau unde sa mearga in alta parte cu voturile lor. Daduse insa satisfactie mult mai multora. Ca pro­testant cu nume autentic din Ulster, pusese conditia ca sa?si aleaga singur vicepresedintele. II preferase pe Michael Odell, american irlandez de origine, catolic si el, originar din Texas.

Cei doi nu se asemanau deloc. Odell avea convingeri mult mai de dreapta decat Cormack si mai inainte fusese guvernator. Dar lui Cormack ii placea barbatul acesta din Waco, mereu cu gura plina de guma de mestecat, si avea incredere in el. Iar aceasta asociere, nu se stie cum, a avut succes; alegatorii l?au preferat cu q majoritate destul de redusa pe omul pe care presa (in mod gresit) il compara cu Woodrow Wilson, ultimul