The Negotiator. Negociatorul

puterea, prestigiul, buge­tul si chiar efectivele cu 40%: Nu vad cum ar putea sa le placa.

— Ciudati aliati, observa Miller ganditor. Crezi ca exista vreo modalitate de a intra in contact direct cu ei?

— Eu... am niste cunoscuti, zise Easterhouse cu precautie.

— As vrea sa te folosesti de ei, ii ceru Miller. Spune?le nu­mai atat ca in SUA exista interese foarte puternice care sunt tot atat de putin favorabile acestui Tratat Nantucket ca si ei, si ca acestea cred ca poate fi subminat din partea americana si ar dori sa aiba un schimb de opinii cu ei.

***

Regatul Iordaniei nu are nici o inclinatie speciala pro?sovietica, dar Regele Hussein fusese obligat sa mearga pe un drum foarte ingust si delicat pentru a?si pastra tronul din Amman si, din cand in cand, achizitionase armament sovietic, chiar daca legiunea sa araba hasemita era dotata mai ales cu arme de provenien­ta occidentala. Cu toate acestea, in Amman exista o echipa de consultanti mili­tari sovietici, formata din treizeci de persoane, condusa de atasatul militar de la am­basada sovietica. La un moment dat patronii sai sauditi il trimi­ sesera pe Easterhouse sa ia parte la testarea in desert, la est de Akaba, a unor aparate sovietice si, astfel, avusese ocazia sa il cunoasca pe acest atasat. Pe drumul de inapoiere, Easterhouse se opri Ia Amman ca sa?i faca o vizita.

Atasatul militar, colonelul Kutuzov, pe care Easterhouse il banuia ca este de la GRU, era tot acolo si ii accepta bucuros invitatia la masa. Americanul fu uluit de viteza de reactie a ru­silor. Dupa numai doua saptamani era contactat la Riad pentru a i se aduce la cunostinta ca anumiti domni ar fi fost deosebit de fericiti sa se intalneasca, in imprejurari cat se poate de dis­crete, cu prietenii lui. Mai primea si un pachet voluminos continand instructiunile de drum. Easterhouse il transmise la Houston fara sa?l deschida.

IULIE

Dintre toate tarile comuniste, Iugoslavia are regimul cel mai relaxat in privinta turistilor, mai ales ca vizele de intrare se pot obtine fara prea multe formalitati direct la sosirea pe aeroportul din Belgrad. Pe la jumatatea lunii iulie, soseau in aceeasi zi cu avionul la Bel­grad, dar venind din directii diferite si la ore diferite, cinci bar­bati. Veneau cu avioane regulate de linie de la Amsterdam, Roma, Viena, Londra si Frankfurt. Cum aveau cu totii pasa­poarte americane, nu avusesera nevoie de vize pentru orasele respective. Pe aeroportul din Belgrad au solicitat cu totii, si au si primit, viza pentru o saptamana pe care sa si?o dedice inocent turismului. Primul a sosit dimineata, doi la ora pranzului si alti doi dupa?amiaza. Au raspuns cu totii ofiterilor de la viza ca aveau de gand sa vaneze mistreti si cerbi la faimoasa cabana de vanatoare de la Karadjoedjevo, fosta fortareata de pe malul Du­ narii, deosebit de apreciata de bogatasii occidentali. In timp ce asteptau sa li se puna viza pe pasaport, au anuntat cu totii ca aveau de gand sa petreaca o noapte la superluxosul hotel Petrovaradin din Novisad, situat la 80 de kilometri nord?vest de Bel­grad. Si cu totii s?au indreptat spre hotel cu taxiul.

Ofiterii de la vize se schimbau la amiaza, asa ca numai unul dintre cei cinci a ajuns sub ochii ofiterului Pavlic, agent secret al KGB?ului sovietic. La doua ore dupa iesirea din tura, un ra­port al sau de rutina ajungea pe biroul rezidentului sovietic de la sediul ambasadei din centrul Belgradului.

Pavel Kerkorian nu prea se simtea in apele sale; cu o zi in urma statuse pana noaptea tarziu nu chiar in interes de servi­ciu, dar avea o nevasta grasa si cicalitoare, iar fetiscanele astea bosniene cu parul balai i se pareau pur si simplu irezistibile Z, iar acum mancase prea mult la pranz, de data aceasta exclusiv in interes de serviciu, impreuna cu un membru foarte betivan al CC?ului iugoslav, pe care spera sa?l recruteze. Americanii ve­ neau cu ghiotura in Iugoslavia ii era imposibil sa?i verifice pe toti. Dar ceva in legatura cu numele ii atrasese atentia. Nu nu­mele de familie acesta era destul de obisnuit dar unde mai vazuse el oare prenumele de Cyrus?

Dupa o ora avea sa dea peste el chiar in biroul sau; intr?un numar mai vechi al revistei Forbes care cuprindea un articol despre Cyrus V. Miller. De multe ori, tocmai din astfel de ca­pricii ale hazardului sunt croite destinele. N?avea nici o noima, iar parosului maior KGB ii placea ca toate lucrurile sa aiba un sens. De ce sa vina un om de aproape optzeci de ani, cunoscut ca un dusman inversunat al comunismului, ca sa vaneze mistre­tii din Iugoslavia, si inca la bordul unui avion de linie, cand era destul de bogat ca sa?si poata permite sa vaneze tot ce?i dorea inima in America de Nord si sa se deplaseze oriunde in lume chiar cu supersonicul dumnealui personal? Ii chema pe doi din­tre subalternii sai, niste tineri proaspat sositi de la Moscova, na­dajduind ca acestia nu aveau sa incurce prea tare lucurile. (Dupa cum avea sa constate ulterior fata de omologul lui de la CIA, cu ocazia unui cocteil, este imposibil sa mai primesti un ajutor cumsecade in zilele noastre. Cel de la CIA avea sa sub­scrie intru totul la aceasta observatie.)

Tinerii agenti ai lui Kerkorian vorbeau sarbo?croata, dar acesta ii povatui totusi sa se bizuie pe soferul iugoslav care cu­nostea toate drumurile. In aceeasi seara, agentii ii telefonau ca sa?i dea raportul de la o cabina telefonica din hotelul Petrovaradin, facandu?l pe maior sa i se urce sangele la cap pentru ca era la mintea cocosului ca de acolo convorbirile erau cu sigu­ranta interceptate de iugolavi. Le ordona imediat sa?i dea tele­fon din alta parte.

Tocmai era pe punctul de a pleca acasa cand il sunara din nou, de data aceasta de la un han prapadit de langa Novisad. Nu era vorba doar de un american, ii raportara ei, ci de cinci. Era cat se poate de probabil ca sa se fi cunoscut la hotel, dar aveau aerul ca se stiu foarte bine. Dupa ce mai multi bani isi schimbasera proprietarii la receptia hotelului, se aflau acum in posesia fotocopiilor dupa primele trei pagini din pasapoartele americanilor. Cei cinci urmau sa fie dusi, in dimineata zilei ur­matoare, cu un microbuz la o cabana de vanatoare.

— Si acum, adaugara detectivii, noi ce sa facem?

— Sa ramaneti unde sunteti, le porunci Kerkorian. Da, toata noaptea. Vreau sa stiu unde se duc si cu cine se intalnesc.

Asa le trebuie, isi spuse Kerkorian in sinea lui, in timp ce se indrepta spre casa. Prea le pica totul mura?n gura tinerilor astia din ziua de azi. Probabil ca n?avea sa iasa nimic din asta, dar o sa?i faca sa capete oleaca de experienta.

A doua zi la amiaza, cei doi reveneau obositi, nerasi, dar triumfatori. Ceea ce aveau de povestit il lasa pe Kerkorian cu gura cascata. La ora stabilita sosise un microbuz care ii imbar­case pe cei cinci americani. Ghidul era imbracat in haine civile dar avea un aer militaros evident si inca rusesc. In loc sa se indrepte spre cabana de vanatoare, cum fusese vorba, microbu­zul ii adusese pe cei cinci americani inapoi la Belgrad, de unde se indreptasera glont spre baza aeriana de la Batajnica.

Kerkorian cunostea Batajnica; era o mare baza aeriana a iu­goslavilor, la douazeci de kilometri nord?vest de Belgrad, care n?avea cum sa fie in programul turistilor americani. Printre al­tele, gazduia un flux continu de transporturi militare sovietice destinate alimentarii enormului grup de consilieri militari sovietici din Iugoslavia. Ceea ce insemna ca in cadrul bazei exista un grup de tehnicieni sovietici, iar unul dintre ei era omul lui, res­ ponsabil cu controlul transporturilor. Dupa numai zece ore, Kerkorian trimitea un raport „blitz' la Yazenovo, sediul Prim Directoratului Superior al KGB, compartimentul de spionaj ex­tern. Raportul ajunse direct pe biroul Directorului Adjunct al PDS, generalul Vadim Kirpicenko. Acesta, dupa ce tacu o serie de investigatii in interiorul URSS, transmise un raport mai ama­nuntit sefului sau, generalul Kriucikov.