The Negotiator. Negociatorul

Doamna prim?ministru britanic se intampla sa fie o persoana foarte simtitoare, spre deosebire de cei cinci predecesori directi ai sai, cu totii barbati. Chiar daca e mult mai capabila decat ori­care dintre acestia de a?si pastra sangele rece in orice impreju­rare, este totusi departe de a fi imuna la lacrimi. Sir Harry avea sa?i povesteasca mai tarziu sotiei lui cum ochii acesteia se umplusera de lacrimi la aflarea celor intamplate; isi acoperise chi­pul cu mainile si murmurase: „Vai, Doamne. Bietul om.'

Sir Harry nu avea copii si nici nu fusese in functie in 1982. Spre deosebire de Robert Armstrong, secretar in Cabinetul de atunci, pe care aceasta reactie nu l?ar fi surprins, Sir Harry nu avusese prilejul de a fi martor la chinurile si framantarile prin care trecuse Margaret Thatcher atunci cand fiul ei Mark fusese dat disparut in desertul algerian, in timpul Raliului Dakar. In intimitatea noptii, doamna Thatcher plansese de acea durere pura si cu totul deosebita pe care o simte un parinte cand isi stie copilul in primejdie. Mark Thatcher fusese gasit in viata de una din echipele de salvare de?abia dupa sase zile.

Cand isi ridica din nou capul, primul?ministru isi revenise; apasa pe un buton al intercomului.

— Charlie, vreau sa dai un telefon personal Presedintelui Cormack. Din partea mea. Spune?le celor de la Casa Alba ca e ceva urgent, care nu suporta nici o amanare. Da, sigur ca stiu cat e ceasul la Washington.

— Poate ambasadorul american, via Ministrul de Interne, cuteza Sir Harry Marriott. El ar putea... pesemne...

— Nu, treaba asta am s?o fac chiar eu, insista doamna prim?ministru. Te rog sa formezi tu COBRA, Harry. Sa?mi dea raportul la fiecare ora, te rog.

Nu exista nimic fierbinte in asa?numita linie fierbinte dintre Downing Street si Casa Alba. Nu este de fapt decat o legatura telefonica speciala, prin satelit, dar ale carei aparate de bruiere de la ambele capete o fac de nepatruns, asigurand secretul abso­lut al conversatiilor. Legatura prin linia fierbinte se stabileste in mod normal in cinci minute. Margaret Thatcher isi dadu deo­parte hartiile. ramase cu ochii pierduti pe geamul prin care nu treceau gloantele si se pregati sa astepte.

Cimpia Shotover era pur si simplu intesata de un furnicar de oameni care scormoneau peste tot. Cei doi de la patrula moto Delta Bravo isi cunosteau destul de bine meseria ca sa?i tina la distanta pe toti trecatorii si sa umble cu cea mai mare precautie chiar si pentru a examina cele trei trupuri pentru a ve­dea daca mai dadeau ceva semne de viata. Constatand ca nu mai era nici o speranta in privinta lor, le lasara asa cum erau. E foarte usor ca cercetarile sa dea gres inca de la inceput doar pentru simplul fapt ca cineva calca in picioare urme care pentru cei de la judiciara ar fi reprezentat o adevarata comoara, sau pentru ca un picior mai neatent ar fi ingropat in noroi vreun cartus uzat, stergand astfel amprentele pe care acesta le?ar fi pu­tut eventual avea.

Oamenii in uniforma alcatuisera un cordon in jurul zonei respective, pe tot drumul de la Littleworth din josul dealului pana spre est de?a lungul podului de otel de peste Linia de cen­tura dinspre Shotover si orasul Oxford. In cadrul acestei zone, CPOS, ofiterii de la locul crimei, cercetau urme peste tot si de orice fel. Descoperira ca sergentul DS britanic trasese de doua ori; un detector de metale gasi un glonte in noroiul din fata lui cazuse in genunchi tragand in timp ce se prabusea. Celalalt glbnte nu izbutira insa sa il gaseasca. Era posibil sa?l fi lovit pe unul dintre rapitori. (Ceea ce nu era adevarat, dar ei n?aveau de unde sa stie.)

Mai erau si cartusele trase de Skorpion, 28 la numar, toate in acelasi loc; au fost mai intai fotografiate pe rand chiar acolo unde se aflau, apoi luate cu penseta si puse in pungi speciale pentru baietii de la laborator. Unul dintre americani se prabu­sise la volanul masinii; celalalt zacea acolo unde isi daduse ul­tima sudare, langa portiera din fata, tinandu?se cu mainile insangerate de pantecele perforat in trei locuri, cu microfonul atarnand langa el. Totul a fost fotografiat din toate unghiurile si de?abia dupa aceea miscat din loc. Cadavrele au fost duse la Infirmeria Radcliffe, spre care se zorea deja un medic legist de la Londra.

Urmele din noroi erau deosebit de interesante; pata unde Simon Cormack se prabusise sub greutatea a doi oameni, tiparul pantofilor purtati de rapitori aveau sa se dovedeasca a fi niste tenisi superobisnuiti si, prin urmare, imposibil de depistat si urmele de roti ale vehiculului cu care fugisera, identificat foarte rapid drept un tip de furgoneta. Si mai era si cricul, nou?nout si posibil de cumparat la orice ora din toate magazi­nele retelei Unipart. Avea sa se dovedeasca ulterior ca nu purta nici o amprenta, la fel ca si cartusele de 9 mm ale Skorpionului.

Treizeci de detectivi erau in cautarea martorilor activitate foarte anosta dar de importanta vitala, din care rezultau pri­mele descrieri. La doua sute de metri est de rezervor, pe drumul dinspre Littleworth, existau doua cabane. Intr?una din ele era o femeie care auzise niste zgomote ca niste plesnituri pe drum, pe la ora sapte, dar ca isi pregatea ceaiul si nu vazuse nimic. Un barbat din Littleworth vazuse o furgoneta verde care se in­drepta spre Wheatley chiar dupa ora sapte. Cu putin inainte de ora noua, detectivii aveau sa?i gaseasca si pe baiatul cu ziarele si pe soferul camionului cu lapte baiatul era la scoala, sofe­rul la masa de dimineata.

Soferul era martorul cel mai bun. Un Ford Tranzit vechi, culoare verde mediu, cu inscriptia Barlow pe lateral. Directorul de vanzari de la Barlow avea sa afirme ca in dimineata respec­tiva nu avusesera nici o furgoneta in zona, putand justifica toate cursele cu acte in regula. Politia descoperise vehiculul intrebuin­tat de rapitori, si dadu alerta in toate directiile. Fara nici o ex­plicatie; trebuia gasita, pur si simplu. Nu facu nimeni legatura intre ea si hambarul ars pe drumul de la Islip nu inca.

Alti detectivi umblau prin Orasul de Vara, batand la toate usile de pe soseaua Woodstock si din imprejurimi. A vazut cumva cineva masini, furgonete sau alte vehicule parcate pe acolo? Sau pe cineva care sa urmareasca in mod deosebit casa din josul strazii? Mersera pe traseul urmat de Simon pana in centrul Oxfordului si la iesirea din capatul opus al orasului. Vreo douazeci de oameni il vazusera pe tanarul alergator urmat de o masina cu niste barbati in ea, dar reiesea mereu ca era vorba de masina Serviciului Secret.

Cam pe la ora noua, adjunctul Sefului Politiei simti ca il cuprindea un sentiment foarte cunoscut. Era limpede ca orice rezolvare urgenta era exclusa; n?avea cum sa existe nici o bresa rapida, nici o arestare imediata. Indivizii erau deja departe, ori­cine or fi fost. Seful Politiei, imbracat in uniforma, sosi si el pe Cimpia Shotover ca sa urmareasca activitatea echipelor de pe teren.

— Se pare ca Londra vrea sa preia ea cazul, anunta el.

Adjunctul bodogani. Era un bobirnac, dar il si scapa de o raspundere a naibii de mare. Cercetarile asupra celor intamplate pana atunci erau si asa destul de dificile, dar un esec in viitor...

— E clar ca Whitehall considera ca au iesit din zona noas­tra, nu?ti dai seama? Pesemne ca autoritatile au sa vrea sa preia cei de la Met totul. Cum stam cu presa?

— N?a aparut inca, domnule, ii raspunse adjunctul clatinand din cap. Dar n?au sa pastreze tacerea prea multa vreme. Chestia e prea importanta.

Nu stia ca doamna care isi plimba catelul si, la ora 7.16, fu­sese intoarsa din drum de catre cei de la Delta Bravo, apucase sa vada doua dintre cele trei cadavre, se intorsese acasa ingro­zita si ii povestise totul sotului ei. Iar acesta era tipograf la zia­rul Oxford Mail. Chiar daca se ocupa de latura tehnica, de cum ajunse la birou, considera ca era de datoria lui sa?l incunostiinteze pe redactorul de serviciu despre cele intamplate pe campia Shotover.