The Negotiator. Negociatorul

documentele sau, in orice caz, pe acelea pe care nu a apucat sa le distruga vreun colonel plin de bunavointa. Noul venit incepe totul de la zero, avand cel mai adesea doar o experienta la nivel statal; isi aduce cu el propria echipa de consilieri care pot sa vina tot ca niste „curcani', aidoma lui, fara sa stie exact care e mingea si unde?i terenul minat. Ceea ce si explica de ce atatea reputatii de la Washington ajung atat de curand sa schiopateze.

Nu?i de mirare deci ca atunci cand, la ora 5.05 din dimineata aceea de octombrie, vicepresedintele Odell pleca uluit de la Re­sedinta Presedintelui pentru a trece in Aripa de Vest, se afla in situatia de a nu prea avea nici o idee despre ce trebuia sa faca sau cui sa i se adreseze.

— N?am cum sa ma ocup singur de chestia asta, Michael, ii spusese Prese­din­tele. O sa incerc sa ma achit in continuare de indatoririle functiei mele. O sa?mi pastrez Biroul Oval. Dar nu pot sa conduc si comitetul de rezolvare a crizei. Oricum, sunt mult prea implicat in ea... Adu?mi?l inapoi, Michael. Adu?mi baiatul inapoi.

Odell era un om mult mai sentimental decat John Cormack. Nu?si mai vazuse niciodata prietenul de obicei grav, sec, univer­sitar atat de tulburat si nici nu?si inchipuise ca avea sa ajunga asa.

Cormack se intorsese apoi in dormitor, unde medicul Casei Albe ii adminis­tra calmante Primei Doamne care nu mai putea sa se opreasca din plans.

Odell se instala in fotoliul central de la masa din Sala Cabi­netului, isi comanda o cafea si incepu sa dea telefoane. Rapirea avusese loc in Marea Britanic, deci in afara tarii; avea nevoie de Secretarul de stat. Jim Donaldson dormea inca. Il trezi si, fara sa ii spuna de ce, ii ceru sa vina imediat direct in Sala Cabine­tului. Donaldson protesta. Sigur ca o sa vina, dar la ora noua.

— Jim, fa bine si misca?ti fundul incoace chiar acum. E o urgenta. Si nu mai da nici un telefon la Presedinte ca sa?ti con­firme. Nu poate sa raspunda acum si m?a rugat pe mine sa ma ocup de problema.

Cat timp fusese guvernator al statului Texas, Michael Odell considerase intotdeauna afacerile externe drept un capitol impo­sibil de inteles. Dar intre timp statuse deja destul la Washington si, in calitatea lui de vicepresedinte, partici­pase la numeroase se­dinte de probleme externe, de unde invatase o seama de lucruri. Cei inselati de imaginea afabila pe care ii placea sa o cultive ii faceau lui Odell o mare nedreptate, pe care ajungeau de multe ori sa o regrete mai tarziu. Daca ar fi fost un prostanac oare­care, Michael Odell n?ar fi ajuns niciodata sa?si castie respectul si increderea unui om ca John Cormack. Era, de fapt, chiar foarte inteligent.

Il convoca si pe Bill Walters, Procurorul General, conduca­torul politic al FBI?ului. Walters era sculat si imbracat deoarece primise deja un telefon de la Don Edmonds. directorul Birou­lui. Era de?acuma la curent.

— Vin imediat, Michael, spuse el. Vreau sa?l am la indemana si pe Don Edmonds. La treaba asta o sa avem neaparata nevoie de cunostintele lor tehnice. Si omul lui Donaldson de la Londra ii da raportul ora de ora. Avem nevoie de toate infor­matiile de ultim moment. In regula?

— Grozav, ii raspunse Odell usurat. Adu?l cu tine si pe Ed­monds.

Grupul care se aduna la ora 6.00 dimineata ii mai cuprindea si pe Hubert Reed de la Finante (care raspundea de Serviciul Secret); pe Morton Stannard de la Aparare; pe Brad Johnson, consilierul pentru Securitate Nationala; si pe Lee Alcxander, di­rectorul CIA. La dispozitia lor asteptau, gata sa fie convocati in orice moment, Don Edmonds si Creighton Burbank de la Servi­ciul Secret, precum si directorul adjunct Operatii de la CIA.

Lee Alexander stia prea bine ca, desi era director al CIA, fu­sese numit in aceasta functie din considerente pur politice, nu pentru ca si?ar fi facut cariera la spionaj. Cel care conducea intregul domeniu operativ era directorul adjunct Operatii CI.A. David Weintraub, care astepta si el afara impreuna cu ceilalti. Don Edmonds isi adusese si el pe unul din cei mai buni oa­meni ai sai. Sub directorul FBI?ului exista trei directori adjuncti executivi, care conduc serviciul de aplicare a legii, respectiv ad­ministratie si investigatii. Investigatiile au trei diviziuni spio­naj, legaturi internationale, (din care facea parte Patrick Seymour de la Londra) si Investigatii in criminalistica. Directorul de la Administratie, Buck Revell, era bolnav, asa ca Edmonds il adusese pe directorul adjunct de la Investigatii Philip Kelly.

— Ar fi mai bine sa?i convocam aici pe toti, spuse Brad Johnson. Deocam­data ei detin mai multe informatii decat noi.

Ulterior, expertii aveau sa formeze Grupul de Rezolvare a Crizei, care avea sa se intruneasca in Sala Operativa de jos, de langa centrul de comunicatii, unde puteau avea mai multa liniste si confort. Iar mai tarziu, cand teleobiectivele aparatelor reporte­rilor aveau sa inceapa sa iscodeasca prin ferestrele Salii Cabine­tului, aflata peste drum de Gradina Trandafirilor, membrii Ca­binetului aveau sa?si tina sedintele tot in Sala Operativa.

La inceput il ascultara pe Creighton Burbank, care dadea in­furiat toata vina pentru dezastru pe britanici. Burbank le aduse la cunostinta tot ce aflase echipa lui din Orasul de Vara, mentionand toate evenimentele care avusesera loc inaintea plecarii alergatorului din soseaua Woodstock in zorii aceleeasi zile, pre­cum si tot ce izbutisera sa vada si sa afle mai tarziu pe Cimpia Shotover.

— Am doi oameni morti, zise el cu un ton ridicat, doua va­duve si trei orfani pe care trebuie sa?i vizitez. Si toate astea nu­mai pentru ca nemernicii aia nu?s in stare sa duca la bun sfarsit o operatiune de securitate. Si vreau sa se consemne­ze, domni­lor, ca serviciul meu a cerut in repetate randuri ca Simon Cormack sa nu plece un an in strainatate si ca am sustinut ca avem nevoie de cincizeci de oameni, nu de doisprezece.

— Ei bine, ai avut dreptate, i?o reteza Odell hotarat.

Don Edmonds tocmai primise un telefon amanuntit de la omul FBI?ului de la Londra, Patrick Seymour. Edmonds le pre­zenta tot ce se mai aflase pana la terminarea sedintei inaugurale a COBREI, in cadrul Cabinetului, care tocmai se incheiase.

— Dar ce se intampla exact in cazul unei rapiri? intreba Hubert Reed cu un glas potolit.

Dintre toti consilierii superiori ai Presedintelui Cormack, Reed era in general considerat cel mai putin capabil de a face fata asprei lupte politice interne asociate in mod curent cu pute­rea de la Washington.

Era un baiat scund, al carui aer de timiditate, ba chiar de lipsa de aparare, era accentuat de ochelarii de bufnita. Moste­nise o avere substantiala si isi incepuse activitatea pe Wall Street ca administrator al fondurilor de pensii la o importanta agentie de bursa. Avand un nas fin pentru investitii, pe la cinci­zeci de ani ajunsese o personalitate importanta in domeniul fi­nantelor si se ocupase de sumele depuse la banca ale familiei Cormack si astfel cei doi ajunsesera sa se cunoasca si sa se im­prieteneasca.

Geniul lui Reed pentru finante il determinase pe John Cor­mack sa il invite la Washington. La Finante, Reed izbutise sa stopeze in anumite limite spirala deficitului bugetar al Americii. Atata vreme cat era vorba de finante, Hubert Reed se simtea in elementul sau; doar cand i se aduceau la cunostinta unele opera­tiuni „dure' ale agentiei de aplicare a legii antidrog sau ale ser­viciului secret, ambele departamente din subordinea sa, incepea sa se simta extrem de incomodat.