The Negotiator. Negociatorul

Don Edmonds ii arunca o privire lui Philip Kelly, de la care astepta un raspuns la intrebarea lui Reed. Printre cei prezenti, Kelly era expertul criminalist.

— In mod normal, acesti rapitori si vizuina lor pot fi identi­ficati cu destula usurinta. Mai intai se asteapta ca sa ia legatura si sa ceara rascumpararea. Dupa aceea se incearca negocierea pentru ca victima sa fie eliberata. Intre timp cercetarile conti­nua bineinteles, pentru a se incerca sa se depisteze unde stau as­cunsi criminalii. In caz de esec, ramane sa se negocieze.

— In cazul nostru, de catre cine? intreba Stannard.

In incapere se asternu linistea. America are cele mai sofisti­cate sisteme de alarma din lume. Savantii ei au inventat senzori infrarosii care pot detecta de la cateva mile inaltime caldura emisa de corpul omenesc; exista senzori care pot auzi pana si cum respira un soarece la o departare de o mila; exista detectori de miscare si de lumina care pot detecta mucul unei tigari dintr?un spatiu inchis. Dar, din intreg arsenalul de sisteme, nici unul nu se poate compara cu sistemul de detectare CAG care functioneaza la Washington. Fusese deja pus in functiune de doua ore si acum se indrepta spre performanta de varf.

— Avem nevoie de cineva la fata locului, insista Walters. Nu putem sa lasam totul pe capul englezilor. Trebuie sa ne vada lumea ca facem ceva, ceva pozitiv, ceva ca sa aducem baiatul inapoi.

— La dracu', chiar asa, exploda Odell. Putem foarte bine sa sustinem ca baiatul s?a pierdut din vina lor, chiar daca serviciul secret a insistat ca politia britanica sa ramana pe planul doi. Burbank ii arunca o privire furioasa. Avem cum sa?i constrangem. Putem sa insistam ca sa participam la cercetari impreuna cu ei.

— Dar nu prea avem cum sa trimitem o brigada de la De­partamentul de politie din Washington ca sa preia cazul din mainile Scotland Yardului chiar la ei acasa, le deschise ochii procurorul general Walters.

— Pai, atunci ce ziceti de negocieri? intreba Brad Johnson.

Profesionistii continuau sa pastreze tacerea. Prin insistenta lui, Johnson incalca flagrant Regulamentul Pazeste?ti Fundul.

Odell incepu sa vorbeasca pentru a acoperi ezitarile celor­lalti.

— Daca se ajunge la negocieri, intreba el, care este cel mai bun negociator pentru recuperarea ostaticilor din toata lumea?

— La Quantico, isi lua inima in dinti Kelly, avem Grupul de Studii Compor­ta­mentale din cadrul Biroului nostru. Ei se ocupa de negocierile cu rapitorii din America. Sunt cei mai buni pe care ii avem aici.

— Eu am zis cine e cel mai bun din lume, repeta viceprese­dintele.

— Cel mai renumit negociator din lume, care a obtinut in mod constant eli­be­rarea ostaticilor, observa Weintraub linistit, este un individ pe nume Quinn. Eu il cunosc adica, in orice caz, l?am intalnit o data.

Zece perechi de ochi de intoarsera spre omul de la CIA.

— Amanunte? ii ordona Odell.

— E american, continua Weintraub. Dupa ce a iesit din ar­mata, s?a angajat la o firma de asigurari din Hartford. Dupa doi ani l?au trimis sa conduca biroul lor din Paris, care se ocupa de toti clientii din Europa. S?a insurat cu o frantu­zoaica, a avut o fetita. Atat sotia cat si fiica i?au murit intr?un accident de tren de langa Orleans. S?a apucat de bautura, cei de la Hart­ford l?au dat afara, dupa aceea si?a revenit si s?a angajat la o firma de asigurari din Londra, specializata in securitate perso­nala si, implicit, in negocierile pentru eliberarea ostaticilor.

Dupa cate imi aduc aminte, a stat la ei vreo zece ani din 1978 pana in '88. Apoi si?a dat demisia. Pana atunci s?a ocupat personal sau, acolo unde existau probleme de limba, a fost consilier de vreo douasprezece eliberari prin toate colturile Europei. Dupa cum stiti si dumneavoastra, Europa este capitala rapirilor din lumea dezvoltata. Cred ca, pe langa engleza, mai vorbeste inca trei limbi si, pe deasupra, cunoaste Marea Britanie si Europa ca?n palma.

— Crezi ca e omul potrivit pentru noi? il intreba Odell. Ar putea sa se ocupe de cazul acesta din partea Statelor Unite?

Weintraub ridica din umeri.

— M?ati intrebat cine e cel mai bun din lume, domnule vi­cepresedinte, observa el.

Toti cei din jurul mesei clatinara din cap usurati.

— Unde se afla acum? intreba Odell.

— Cred ca s?a retras in sudul Spaniei, domnule. E consem­nat totul in dosarul nostru de a Langley.

— Du?te si adu?l aici, domnule Weintraub, ii spuse Odell. Adu?l aici pe acest domn Quinn. Cu orice pret.

In aceeasi seara, la ora 19.00, pe ecranele de televiziune pri­mele stiri explodau ca niste bombe. La? TVE, postul de televi­ziune spaniol, un comentator emotionat prezenta publicului spaniol ramas cu gura cascata de uimire evenimentele care avu­sesera loc de dimineata in vecinatatea orasului Oxford. Barbatii de la barul lui Antonio din Alcantara del Rio ascultau cu totii in tacere. Antonio veni la barbatul cel inalt cu un pahar de vin, oferit din partea casei.

— No es mi asunto, comenta acesta in mod cu totul surprin­zator. Nu?i treaba mea.

La ora zece dimineata, ora Washingtonului, David Weintraub decola de la baza militara aeriana Andrews de langa Wa­shington la bordul unui VC2OA al AMSUA, versiunea militara a tipului Gulfstream Trei. Acesta traversa Atlanticul fara nici o escala, la o altitudine de 13.000 de metri, cu o viteza de 483 mile pe ora, si ajunse la destinatie, ajutat si de un vant favorabil din spate, dupa numai sapte ore si jumatate.

Diferenta de fus orar fiind de sase ore, in Spania era ora 23,30 cand directorul adjunct Operatii CIA ateriza la Rota, baza aeriana a SUA din Golful Cadizului, in Andaluzia. Trecu ime­diat intr?un elicopter al marinei SH2F Sea Sprite, care o si porni spre est inainte ca Weintraub sa fi apucat sa se aseze bine. Locul de intalnire fusese stabilit pe plaja larga si plata nu­mita Casares, unde era asteptat de tanarul agent venit de la Ma­drid cu o masina a Postului din capitala spaniola. Sneed era un tanar istet si infipt, de?abia iesit de pe bancile scolii CIA de la Camp Peary din Virginia, care cauta cu tot dinadinsul sa?l impresioneze pozitiv pe directorul adjunct. Weintraub ofta.