The Negotiator. Negociatorul

criminal. Daca se intampla in­vers criminalul avea toate sansele sa scape. Cu toate acestea, norocul ti?l mai faci si sigur, asa ca dadu ordin brigazilor sale imprastiate pe teren sa nu treaca nimic cu vederea, absolut ni­mic, oricat de traznit sau de inutil ar fi parut. Dar, dupa doua­zeci si patru de ore, incepu sa?l bata gandul, la fel ca si pe cole­gul lui din Valea Tamisei, ca in acest caz rezolvarea n?avea sa fie prea rapida. Indivizii disparusera fara urme si trebuia multa bataie de cap ca sa?i gaseasca.

Si mai era si celalalt factor ostaticul. Ca acesta era fiul Presedintelui era o problema politica, nu de politie. Baiatul unui gradinar era si el tot o fiinta omeneasca. Ca erai in urma­rirea unora care fugisera cu un sac de bani sau a altora care la­sasera o crima in urma, tot la fel te indreptai spre tinta. Dar in cazul unui ostatic urmarirea trebuia facuta discret. Daca bagai prea tare spaima in ei, uitau de banii si de timpul investit si o luau la sanatoasa, lasand in urma lor un cadavru. Era ceea ce Nigel Cramer aducea la cunostinta unui comitet sumbru, cu pu­tin inainte de miezul noptii, ora Londrei. Cu o ora mai tarziu, in Spania, David Weintraub ciocnea un pahar de vin cu Quinn. Cramer, politistul britanic, habar n?avea. Nu inca.

Scotland Yardul recunoaste neoficial ca are cu presa brita­nica relatii mai bune decat lasa uneori sa se vada. In chestiile marunte se calca de multe ori reciproc pe nervi, dar cand vine vorba de o problema grava cu adevarat, redactorii si proprieta­rii, in fata unei cereri serioase, de obicei se supun si dau dovada de retinere. Grava inseamna atunci cand e in pericol viata unui om sau securitatea nationala. Tocmai de aceea unele cazuri de rapire au putut fi rezolvate fara nici o publicitate, cu toate ca redactorii cunosteau cele mai multe detalii.

In cazul de fata, din cauza unui tanar reporter bagaret din Oxford, vulpea iesise deja din vizuina si presa britanica nu prea mai avea cum sa ramana retinuta. Dar Sir Peter Imbert, comisa­rul, s?a intalnit personal cu opt proprietari de ziare, douazeci de redactori, sefii celor doua posturi de televiziune si ai celor douasprezece posturi de radio. Argumentul invocat de el era ca, indiferent de ceea ce ar fi publicat sau ar fi sustinut presa straina, existau cele mai multe sanse ca rapitorii, ascunsi pe un­deva prin Marea Britanie, sa asculte posturile de radio interne, sa urmareasca televiziunea locala si sa citeasca presa britanica. Le ceru prin urmare sa nu dea publicitatii istorii aberante de­spre cum politia s?ar fi aflat pe urmele lor, pe punctul de a le ataca barlogul. Era exact ce le trebuia ca sa intre in panica, sa?si ucida ostaticul si sa se faca nevazuti. Si Imbert izbuti sa le ob­tina consimtamantul.

Mai era putin pana cand zorii aveau sa se reverse in Londra. Mult mai la sud, un VC2OA zbura deasupra Azorelor acoperite de bezna, indreptandu?se spre Washington.

Adevarul este ca rapitorii erau ascunsi. Dupa ce trecuse prin Buckingham cu o dimineata in urma, automobilul Volvo ajun­sese la intersectia cu autostrada M.l de la est de Milton Keynes, unde o cotise inspre sud, in directia Londrei, se amestecase in torentul de metal care gonea spre capitala si se pierduse printre camioane si automobilele navetistilor care se indreptau spre sud venind de la locuintele lor din Buckinghamshire, Bedfordshire si Hertfordshire. La nord de Londra, Volvo o luase pe M.25, ma­rea autostrada de centura care inconjoara Londra la o distanta de 25 de mile de centrul orasului. Din M.25 se desprind ca spi­tele unei roti arterele care unesc localitatile din provincie cu Londra.

Volvo se inscrisese in cele din urma pe una din aceste spite si, inainte de ora 10.00 dimineata se strecura in garajul unei case de pe soseaua cu trei benzi din centrul unui orasel aflat la nici patruzeci de mile in linie dreapta de Scotland Yard. Casa era cat se poate de nimerita; nici atat de izolata incat sa starneasca atentia, dar nici atat de apropiata de alte case incat sa poata fi spionata de vecini. Cu doua mile inainte de a ajunge la ea, conducatorul bandei le ordona celorlalti trei sa se lase jos pentru a nu fi zariti. Cei doi din spate se asezara unul peste ce­lalalt si trasera o patura peste ei. Oricine ar fi avut curiozitatea sa se uite la masina ar fi vazut un singur om la volan, imbracat in costumul obisnuit al unui om de afaceri, cu barba, care intra pe poarta propriei sale case si patrundea cu masina in garaj.

Garajul putea fi deschis automat din masina si se inchidea in acelasi fel. De?abia dupa ce usile garajului erau bine inchise in spatele lor, le ingadui seful si complicilor sa se ridice si sa se dea jos. Garajul era lipit de casa, cu care comunica direct printr?o usa.

Cei patru barbati isi pusera din nou treningurile si mastile negre si deschisera portbagajul. Simon Cormack era inca ametit si cu privirea tulbure. Stranse bine din pleoape, orbit de lumina puternica a lanternei. Pana sa apuce sa vada ceva, se trezi cu o gluga de serj negru trasa peste cap. N?apuca sa?i zareasca deloc pe cei care?l rapisera.

Fu condus spre usa de intrare in casa si dus jos pe scari, la subsol, unde totul fusese pregatit mai dinainte; podeaua de ci­ment alb era curata, lumina din tavan ascunsa in spatele unui geam incasabil, patul cu cadru de otel infipt in podea, o galeata pentru nevoi acoperita cu un capac de plastic. In usa era un vi­zor care se inchidea pe dinafara, la fel ca si cele doua zavoare de otel.

Rapitorii nu se purtau brutal cu el; il saltara pur si simplu in pat iar uriasul il imobiliza in timp ce un altul ii strangea o ca­tusa in jurul gleznei, nu atat de strans incat sa?i produca gan­grena, suficient totusi ca sa nu?si poata scoate piciorul din ea. Cealalta catusa fu insa legata foarte strans. Prin ea trecea un lant de otel lung de trei metri. Celalalt capat era deja legat de unul din picioarele patului. Dupa ce terminara, il lasara acolo fara sa ii adreseze nici un cuvant, asa cum aveau sa faca de alt­fel, tot timpul.

Simon astepta timp de o jumatate de ora pana sa indraz­neasca sa isi scoata gluga. Nu stia daca mai era cineva acolo, cu toate ca auzise zgomotul usii care se inchidea si a zavoarelor trase. Avea mainile libere, dar isi scoase gluga cu foarte mare precautie. Nu primi nici o lovitura, nu striga nimeni la el. Cand ajunse, in sfarsit, sa si?o dea jos, clipi orbit de lumina, astepta sa i se acomodeze privirea si incepu sa cerceteze locul in care se afla. Inca ii mai vuia tot capul. Isi aduse aminte ca, in timp ce alerga pe iarba moale, vazuse o furgoneta si un barbat care ii schimba o roata; doua siluete imbracate in negru se napustisera asupra lui, auzise un zgomot asurzitor de focuri de arma, apoi impactul, senzatia de greutate a celor care il acopereau si iarba care?i intrase in gura.

Isi mai amintea de usile deschise ale furgonetei, cum incer­case sa strige, sfarseala din trup, saltelele din furgoneta, barbatul cel voinic care il tinea jos, ceva dulce si aromat la gura si apoi nimic. Pana acum. Pana la asta. Apoi intelese. Odata cu intelege­rea, il cuprinse spaima. Si singuratatea, izolarea totala.

Incerca sa fie curajos, dar ochii i se umplura de lacrimi care incepura sa i se scurga pe obraji.

— Oh, taticule, murmura el. Iarta?ma, taticule. Ajuta?ma.

Daca Whitehallul avea probleme cu afluxul de telefoane si intrebarile presei, asupra Casei Albe presiunea era chiar de trei ori mai mare. Prima declaratie despre evenimentele din preajma Londrei fusese data publicitatii la ora 19.00, ora Londrei, iar Casa Alba fusese avertizata cu o ora mai devreme ca aceasta n?avea cum sa fie evitata. Dar la Washington nu era decat ora 14.00 si mediile de informare americane au avut timp berechet ca sa reactioneze de?a dreptul frenetic.

Craig Lipton, secretarul de presa de la Casa Alba, petrecuse o ora impreuna cu comitetul in Sala Cabinetului pentru a primi toate instructiunile in legatura cu declaratia pe care urma sa o faca. Din nefericire nu aveau decat prea putine de declarat. Pu­tea fi confirmata rapirea, precum si moartea celor doi insotitori de la serviciul secret. Plus faptul ca fiul Presedintelui era un foarte bun atlet, specializat in alergarile de cros, si ca, la ora respectiva, tocmai facea o cursa de antrenament.