The Negotiator. Negociatorul

Dar binenteles ca toate acestea nu prea erau de nici un fo­los. Nu exista discernamant mai stralucit decat acela al unui zia­rist ofensat. Creighton Burbank, chiar daca de acord ca nu era cazul sa il critice pe Presedinte sau sa dea vina pe Simon, in­sista hotarat asupra vaptului ca n?avea de gand sa accepte ca Serviciul Secret sa fie pus la zid pentru ca esuase in actiunea de protectie, atata vreme cat el ceruse insistent sa aiba mai multi oameni. Pana la urma s?a ajuns la un compromis care n?avea sa amageasca pe nimeni.

Jim Donaldson sublinie si el faptul ca, in calitatea lui de Se­cretar de Stat, trebuia sa mentina bunele relatii cu Londra si ca, in orice caz, frictiunile dintre cele doua capitale nu numai ca nu erau de nici un folos, dar puteau fi chiar foarte daunatoare; si insista ca Lipton sa scoata in evidenta faptul ca isi pierduse viata si un sergent al politiei britanice. Propunerea fu acceptata, dar corpul de presa de la Casa Alba n?avea sa acorde, de altfel, nici o importanta acestui amanunt.

Lipton veni sa infrunte presa dezlantuita cu putin dupa ora 16.00. Decla­ratia era prezentata in direct la radio si la televi­ziune. De indata ce ispravi se isca un adevarat vacarm. Lipton se apara, invocand faptul ca n?avea imputernicirea sa raspunda la alte intrebari. Dar era ca si cum o victima din colosseumul roman le-ar fi argumentat leilor ca nu era decat un biet crestin slab prapadit. Vacarmul se intensifica. Multe intrebari s?au pier­ dut in acest vacarm, dar o buna parte au ajuns la urechile celor o suta de milioane de americani, unde si?au sadit semintele. Considera Casa Alba ca britanicii erau cei vinovati? Aa... pai, nu.. De ce nu? Nu erau ei cei care raspundeau de securitatea de acolo? Pai, da, dar... De ce fiul Presedintelui era pazit numai de doi oameni? Si ce cauta sa alerge intr?un tinut atat de pustiu? Era adevarat ca Creighton Burbank si?a dat demisia? S?a primit deja un comunicat din partea rapitorilor? La aceasta intrebare, purtatorul de cuvant putu sa raspunda usurat ca nu, dar deja fusese impins sa?si depaseasca limitele misiunii. Era, de fapt, ceea ce si urmareau reporterii, care puteau sa?l miroasa pe un purtator de cuvant debusolat ca pe o bucata de branza.

Lipton izbuti in sfarsit sa se retraga in culise, scaldat in su­doare si hotarat sa se intoarca imediat acasa la Grand Rapids. Prestigiul activitatii de la Casa Alba se topea cu repeziciune. Comentatorii si autorii articolelor de fond aveau sa spuna tot ce voiau ei, indiferent de raspunsurile date de Lipton la intreba­rile lor. Pana la caderea noptii, tonul presei ajunsese treptat tot mai ostil Marii Britanii.

La ambasada britanica de pe Massachusetts Avenue, atasa­tul de presa, care auzise si el de CAG, facu la randul lui o de­claratie publica in care, exprimand socul si consternarea tarii sale in fata celor intamplate, introduse discret doua idei. Ca po­litia din Valea Tamisei jucase un rol secundar la cererea expresa a americanilor si ca sergentul Dunn era singurul care reusise sa traga de doua ori in rapitori, pierzindu?si viata in aceasta ac­ tiune. Nu era ceea ce urmarise dar avu efect. Si il facu pe Creig­hton Burbank sa spumege de manie. Stiau amandoi ca cererea, ba chiar insistenta, ca britanicii sa ramana pe planul al doilea era a lui Simon Cormack, prin intermediul parintelui sau, dar n?aveau cum sa o recunoasca in public.

Grupul de depasire a crizei, profesionistii, se intalnira in cursul zilei in Sala Operativa de la subsol, supraveghind fluxul de informatii care le sosea de la COBRA din Londra si raportand mai sus ce si cand considerau necesar. Agentia Nationala de Securitate supraveghea deja toate comunicatiile telefonice spre si dinspre Marea Britanie la cazul ca rapitorii ar fi transmis un apel prin satelit. Expertii comportamentali ai FBI?ului de la Quantico intocmisera o lista cu psihoportretele rapitorilor de pana atunci si un meniu cu ceea ce puteau sa faca sau nu rapi­torii lui Simon Cormack, precum si o serie de liste cu actiuni permise sau interzise pentru autoritatile americane. Cei de la Quantico erau convinsi ca urma sa se faca apei la serviciile lor si ca avea sa fie trimisi masiv la Londra; intarzierea ii nedume­rea si nici nu le trecea prin cap ca nu aveau nici un fel de expe­rienta in Europa.

In Sala Cabinetului, comitetul traia cu nervi, cafea si tablete anti?acide. Era prima criza majora din timpul mandatului si acesti politicieni de varsta mijlocie invatau pe pielea lor prima regula de depasire a unei crize. Avea sa?i coste multe ore de ne­somn, asa ca erau obligati sa doarma pe apucate. Membrii Ca­binetului erau in picioare de la ora patru dimineata si nu apu­casera sa ajunga inca la culcare nici pana !a miezul noptii.

La ora aceea, VC20A se afla deasupra Atlanticului, cu mult mai la vest de Azore, la trei ore de scaderea altitudinii de zbor si la patru ore de aterizare. In spatiosul compartiment din spa­tele avionului, cei doi veterani, Weintraub si Quinn, prindeau cateva ore de somn. Ramasi departe in urma lor, cei trei membri ai echipajului care adusese supersonicul in Spania dor­meau si ei; nava era adusa inapoi de echipajul „din culise'.

Cei aflati in Sala Cabinetului scotoceau prin dosarul celui care se numea Quinn, alcatuit pe baza informatiilor de la Langley, cu adaugiri de la Pentagon. Nascut la o ferma din Delaware, scria acolo; isi pierduse mama la varsta de zece ani; avea acuma patruzeci si sase. Intrase la infanterie la optsprezece ani. In 1963, dupa doi ani se transferase la Fortele Speciale si ple­case dupa patru luni in Vietnam, unde ramasese cinci ani.

— Se pare ca nu?si foloseste niciodata numele mic, se planse Hubert Reed. Zice aici ca si intimii ii spun tot Quinn. Quinn si atata tot. Ciudat.

— Este el insusi ciudat, observa Bill Walters, care citise cu cateva pagini mai departe. Mai scrie aici ca uraste violenta.

— Nu?i nimic ciudat in asta. Il contrazise Jim Donaldson. Si eu urasc violenta.

Spre deosebire de predecesorul sau de la Departamentul de Stat, George Schultz, renumit pentru ca lasa sa?i scape din cand in cand cate un cuvant din trei litere, Jim Donaldson era un om de o pedanterie excesiva, caracteristica ce?l facuse de multe ori tinta scarbita a glumelor lui Michael Odell.

Slab si osos, mai inalt si decat John Cormack, arata ca un flamingo in drum spre o inmormantare si nu il vazuse nimeni decat in costum complet gri?mangal, cu ceas de buzunar cu lant de aur si cu guler tare de culoare alba. Odell facea uz in mod deliberat de diferitele functii ale trupului ori de cate ori voia sa?l ia in zeflemea pe astringentul avocat din New Hampshire; si la fiecare mentiune de genul acesta, nasul subtire al lui Donaldson se stramba cu dezgust. Atitudinea sa fata de violenta era asema­natoare cu dezgustul fata de grosolanie.

— Da, il aproba Walters, dar n?ai citit pagina optsprezece.

Donaldson incepu sa citeasca, la fel si Michael Odell. Vice­presedintele fluiera mirat.

— A facut el asta? se interesa el. Pai, tipului ar fi trebuit sa i se dea Medalia Congresului.

— Pentru Medalia Congresului e nevoie de martori, sublinie Walters. Dupa cum vezi, dupa infruntarea asta de pe Mekong n?au mai ramas in viata decat doi, iar Quinn l?a dus pe celalalt in spinare cale de patruzeci de mile. Si dupa aceea individul a murit de pe urma ranilor capatate, la spitalul militar CMSUA.

— Totusi, interveni voios Hubert Reed, a izbutit sa ia o Stea de argint, doua de bronz si cinci Inimi purpurii. De parca ar fi fost o mare distractie sa ajungi ranit ca sa primesti mai multe fireturi.

— Cu medaliile de campanie, individul trebuie sa aiba vreo patru randuri, reflecta Odell. Nu spune cum s?a intalnit cu Weintraub.

Era adevarat. Weintraub avea acum cincizeci si patru de ani, cu opt mai mult decat Quinn. Intrase la CIA la douazeci si patru, imediat dupa absolvirea colegiului in 1961, isi facuse in­structia la Ferma porecla pentru Camp