The Negotiator. Negociatorul

Peary de la fluviul York din Virginia si ajunsese in Vietnam ca ofiter regional GS?l2 in 1965, cam in aceeasi perioada cand tanarul Bereta Verde cu numele de Quinn sosea la Fort Bragg.

In 1961 si 1962, zece brigazi de prima mana ale Fortelor Speciale ale Statelor Unite fusesera desfasurate in provincia Darlac, unde construisera sate strategice si fortificate impreuna cu taranii, facand uz de teoria „locului uns' elaborata de brita­nici pentru a invinge guerilele comuniste din Malaezia: lipsirea teroristilor de sprijinul local, provizii, alimente, case sigure, in­formatii si bani. Americanii numeau aceasta politica „pentru inima si minte'. Sub indrumarea fortelor speciale, daduse roade.

In 1963 venise la putere Lyndon Johnson. Armata, care sus­tinea ca fortele speciale trebuiau sa fie sub controlul lor, nu al celor de la CIA, castigase disputa. A fost sfarsitul politicii pentru inima si minte, desi mai aveau sa treaca inca doi ani pana la prabusirea ei definitiva. Weintraub si Quinn se intalnisera in cursul acestor ultimi doi ani. Agentul CIA se ocupa de strangerea informatiilor despre Vietcong, folosindu?se de pricepere si abilitate pentru ca ura metodele unor indivizi ca Irving Moss (pe care nu avea sa aiba ocazia sa?l intalneasca, fiind in zone di­ferite din Vietnam), cu toate ca stia ca erau uneori folosite in cadrul programului Phoenix, in cadrul caruia lucra si el.

Fortele speciale erau tot mai mult retrase din programul de la sate pentru a fi trimise in misiuni de descoperire si nimicire in adancul junglei. Cei doi se intalnisera la o bere intr?un bar; Quinn avea douazeci si unu de ani si se afla in 'Nam de un, an. Cei doi descoperisera ca impartaseau convingerea comuna ca inaltul comandament al armatei nu avea cum sa castige razboiul doar cu artileria pe care o pompa in el. Weintraub constatase ca ii placea foarte mult tanarul soldat neinfricat. E drept ca era un autodidact, dar avea o minte de mana intai si invatase singur sa vorbeasca fluent vietnameza, lucru rar printre soldati. Cei doi pastrasera legatura. Ultima oara Weintraub il vazuse pe Quinn in timpul atacului de la Son Tay.

— Zice aici ca tipul a fost la Son Tay, spuse Michael Odell. Afurisitul!

— Cu un dosar ca asta, ma intreb de ce n?a ajuns niciodata ofiter, isi exprima nedumerirea Morton Stannard. Sunt destui in Pentagon cu aceleasi decoratii din 'Nam, dar care au urcat in grad la prima ocazie.

David Weintraub ar fi putut sa?l lamureasca, dar mai avea inca saizeci de minute pana sa aterizeze. Dupa preluarea contro­lului asupra fortelor speciale, militarii de cariera care urau F.S. pentru ca nu?i puteau intelege au inceput sa le reduca rolul treptat, pe parcursul celor sase ani in 1970, transferand tot mai mult programul pentru inima si minte, ca si misiunile de descoperire si nimicire, catre ARVN?ul sud?vietnamez cu re­zultate catastrofale.

Cu toate acestea, Beretele Verzi isi continuau activitatea, incercand sa combata Vietcongu! prin viclenie si incursiuni pe as­cuns, nu prin bombarda­mente masive si defoliere, care nu fa­ceau decat sa alimenteze Vietcongul cu recruti. Aveau proiecte ca Omega, Sigma, Delta si Blackjack. Quinn era la Delta, co­mandata de „Charlie atacatorul' Beckwith care, mai tarziu, in 1977, avea sa infiinteze Forta Delta de la Fort Bragg si sa?l im­ plore pe Quinn sa paraseasca Parisul si sa revina in cadrul ar­matei.

Din nefericire, Quinn considera ordinele drept niste cereri. Pe care uneori nu putea sa le accepte. Si prefera sa actioneze de capul lui. Nici una din aceste atitudini nu constituia o buna re­comandare pentru a promova in grad. Ajunsese caporal dupa sase luni, sergent dupa zece. Apoi iarasi soldat simplu, si iar sergent, si iar soldat... Cariera lui era ca un hopa?mitica.

— Cred ca avem raspunsul la intrebarea ta, Morton, ob­serva Odell, chiar aici.. Afacerea de dupa Son Tay. Incepu sa chicoteasca. Tipul i?a rupt falca unui general.

Grupa 5 a Fortelor Speciale a fost definitiv retrasa din Viet­nam la 31 decembrie 1970, cu trei ani inaintea retragerii masive a militarilor, inclusiv a colonelului Easterhouse, si cu cinci ani inainte de jenanta evacuare via acoperisul ambasadei a ultimilor americani din Vietnam. Son Tay avusese loc in noiembrie 1970.

Se primisera informatii ca o serie de prizonieri de razboi americani erau detinuti in inchisoarea de la Son Tay, aliata la douazeci si patru de mile de Hanoi. Se luase hotararea de a tri­mite Fortele Speciale pentru a?i scoate de acolo. Era o actiune deosebit de complexa si indrazneata. Cei cincizeci si opt de vo­luntari veneau de la Fort Bragg, Carolina de Nord, via baza mi­litara aeriana de la Englin din Florida, ca sa?si faca instructia in jungla. Toti in afara de unul: aveau nevoie de cineva care vor­bea fluent vietnameza. Weintraub, care participa la actiune din partea spionajului, le spusese ca stia el pe cineva. Quinn se ala­turase celorlalti in Thailanda, de unde venisera impreuna cu avionul.

Actiunea era comandata de colonelul Arthur „Taurul' Simons, dar grupa de atac ce avea sa intre in inchisoare era con­dusa de capitanul Dick Meadows. Quinn facea parte din ea. La cateva secunde dupa aterizare, afla de la un paznic nord?vietnamenz uluit ca americanii fusesera mutati cu doua saptamani mai inainte. Membrii F.S. revenisera nevatamati, doar cu cateva rani superficiale.

Intors la baza, Quinn il facuse albie de porci pe Weintraub pentru informatiile sub orice critica. Agentul CIA protestase ca oamenii lui aflasera de mutare si acest lucru ii fusese comunicat comandantului. Quinn intrase in clubul ofiterilor, se dusese di­rect la bar si ii rupsese falca generalului. Totul fusese, bineinte­les, musamalizat. Un bun avocat al apararii poate face praf orice cariera cu un asemenea argument. Quinn a fost retrogra­dat la simplu soldat din nou si s?a intors acasa impreuna cu toti ceilalti. Dupa o saptamana isi dadea demisia din armata si se angaja la asigurari.

— Omul asta e un rebel, observa scarbit Secretarul de stat in timp ce inchidea dosarul. E un singuratic, un nonconformist si un violent. Cred ca am facut o greseala cu el.

— Dar are si o reputatie de neegalat in negocierile pentru eliberarea ostaticilor, il contrazise procurorul general. Zice aici ca e capabil de indemanare si subtilitate in tratativele cu rapito­rii. Paisprezece cazuri incununate de succes in Irlanda, Franta, Olanda, Germania si Italia. Pe care le?a rezolvat direct sau in calitate de consilier.

— Tot ce ne trebuie noua, zise Odell, este ca sa ni?l aduca intreg pe Simon Cormack. Pe mine nu ma intereseaza nici daca se ia la harta cu generalii, nici daca fute oi.

— Te rog, il implora Donaldson. Apropo, ca am uitat. De ce s?a lasat de treaba asta?

— S?a retras, zise Brad Johnson.. Ceva in legatura cu o fe­tita care a fost omorata in Sicilia acum trei ani. Si?a luat toti banii, si?a incasat polita de asigurare pe viata si si?a cumparat un teren in sudul Spaniei.

Un adjunct de la centrul de comunicatii isi vari capul pe usa. Era ora patru dimineata; trecusera douazeci si patru de ore de cand fusesera treziti cu totii.

— Weintraub tocmai a aterizat la Andrews cu insotitorul lui, ii anunta el.

— Aduceti?i aici fara intarziere, ii ordona Odell, si chemati?i si pe directorul de la Anchetari Penale, directorul FBI si dom­nul Kelly sa vina impreuna cu ei.

Quinn era imbracat tot cu hainele cu care plecase din Spa­nia. Din cauza frigului isi mai pusese si un pulover