The Negotiator. Negociatorul

scos din sac. Pantalonii negri ai unicului sau costum erau numai buni ca sa mearga la biserica in Alcantara del Rio, pentru ca in satele din Andaluzia taranii inca mai merg la biserica imbracati in negru. Dar erau groaznic de sifonati. Trecuse multa vreme de cand pu­loverul vazuse zile mai bune, si barba ii era nerasa de trei zile.

Cu toata lipsa de somn, membrii comitetului aratau cu mult mai bine. De acasa si se adusesera haine de schimb, lenjerie de corp, camasi proaspat calcate si costume, iar alaturi aveau la dispozitie sali de baie unde puteau sa?si faca toaleta. Weintraub nu facuse nici o escala de la Andrews la Casa Alba; Quinn arata ca o lepadatura din banda dezmostenitilor.

Weintraub patrunse primul in incapere, se dadu la o parte ca sa?i faca loc lui Quinn si apoi inchise usa. Oficialitatile din Washington se uitau la Quinn in tacere.

Barbatul cel inalt se indrepta fara vorba catre fotoliul de la capatul mesei, se aseza in el fara sa fie invitat si anunta simplu:

— Eu sunt Quinn.

Vicepresedintele Odell isi drese vocea.

— Domnule Quinn, te?am invitat aici pentru ca ne gandim sa?ti cerem sa accepti misiunea de a negocia cu bine eliberarea lui Simon Cormack.

Quinn clatina din cap. Isi inchipuise doar ca nu l?au invitat acolo ca sa discute despre fotbal.

— Aveti la dispozitie situatia la zi a celor ce se intampla la Londra? intreba el.

Membrii comitetului rasuflara usurati vazind ca acesta in­trase in subiect atat de rapid. Brad Johnson ii intinse un telex pe care Quinn il studie in tacere.

— Cafea, domnule Quinn? il intreba Hubert Reed.

In mod normal, ministrii de finante nu servesc chiar ei cafeaua, dar Reed se scula de la masa si se indrepta spre ibricul de pe ma­suta de langa perete. Se consumase deja cafea in cantitati indus­triale.

— Neagra, spuse Quinn continuandu?si lectura. Nu v?au contactat inca?

Nu mai era nevoie sa spuna cine.

— Nu, ii raspunse Odell. Tacere deplina. Au existat, binein­teles, sute de telefoane false. O parte in Anglia. Numai la Wa­shington am primit deja o mie sapte sute de apeluri. E o mana cereasca pentru toti tacanitii.

Quinn continua sa citeasca. Weintraub ii povestise cazul in linii mari in timpul zborului. Acum se punea doar la curent cu ultimele evenimente. Care erau intristator de putine.

— Domnule Quinn, aveti cumva idee cine ar fi putut sa co­mita treaba asta? il intreba Donaldson.

Quinn isi ridica privirea.

— Domnilor, exista patru tipuri de rapitori. Numai atat. Cei care ne?ar avantaja pe noi cel mai mult sunt amatorii. Acestia nu sunt buni planificatori. Chiar daca reusesc sa duca la bun sfarsit operatiunea de rapire, lasa intotdea­una urme. De obicei sunt depistati cu usurinta. Le lipseste sangele rece, ceea ce poate fi periculos. In mod obisnuit, echipele de eliberare a ostaticilor le iau urma, ii pacalesc si reusesc sa recupereze ostaticii teferi. Dar in cazul nostru nu e vorba de amatori.

Nu?l contrazise nimeni. Il urmareau cu totii cu cea mai mare atentie.

— Cei mai periculosi sunt maniacii cei de genul bandei lui Manson. Inabordabili, ilogici. Nu doresc nici o recompensa materiala; ucid din pura placere. Partea buna este ca oamenii nostri nu par sa fie maniaci. Pregatirile sunt prea meticuloase si executia prea precisa.

— Dar celelalte doua tipuri? intreba Bill Walters.

— Dintre celelalte doua tipuri, cei mai periculosi sunt fana­ticii, politici sau religiosi. Cererile lor sunt uneori imposibil de satisfacut practic. Acestia cauta gloria, publicitatea mai presus de orice. Lupta pentru o Cauza. O parte din ei sunt gata sa?si dea si viata pentru ea; si toti sunt gata de crima. Pentru noi se prea poate ca aceasta Cauza a lor sa para o simpla abe­ratie. Nu insa si pentru ei. Si nu sunt prosti deloc doar plini de ura impotriva Societatii si, deci, si a victimei, care face parte din ea. Fanaticii omoara ca sa faca un gest, nu pentru ca sa se apere.

— Care e cel de?al patrulea tip? voi sa stie Morton Stannard.

— Criminalii profesionisti, ii raspunse Quinn fara nici o ezi­tare. Acestia vor bani asta?i cel mai usor. Pentru ei ostaticul reprezinta o investitie. Si nu sunt dispusi sa?si distruga investitia cu prea multa usurinta.

— Dar oamenii acestia? intreba Odell.

— Oricine ar fi ei, au un mare dezavantaj, care poate sa fie ori in favoarea, ori in defavoarea noastra. Guerilele din Ame­rica Centrala si de Sud, Mafia din Sicilia, Camorra din Calabria, muntenii din Sardinia sau Hezballah din sudul Beirutului actioneaza cu totii la ei acasa, unde se simt in siguranta. Ei nu ucid, pentru ca nu au nici o graba. Pot sa reziste o vesnicie. Dar oamenii nostri sunt ascunsi in Marea Britanie; un mediu foarte ostil pentru ei. Asa ca sunt deja in tensiune. Vor dori sa incheie afacerea cat mai repede si sa stearga putina, ceea ce este foarte bine. Dar daca sunt manati de teama unei descoperiri iminente, pot sa renunte si sa isi ia talpasita. Lasand in urma lor un trup neinsufletit, ceea ce este foarte rau.

— Sunteti dispus sa negociati cu ei? il intreba Reed.

— Daca e posibil. Daca au sa intre in contact, tot trebuie s?o faca cineva.

— Mi se intoarce stomacul pe dos la gandul de a plati bani unor lepadaturi ca astea, zise Philip Kelly de la Departamentul de Investitii in Criminalistica al FBI?ului. Oamenii ajung la Bi­rou din locuri diferite. Kelly venea de la departamentul politiei din New York.

— Criminalii profesionisti sunt mai induratori decat fanati­cii? intreba Brad Johnson.

— Nici un rapitor nu e indurator, ii raspunse Quinn scurt. E cea mai murdara dintre crime. Sa speram ca sunt destul de lacomi.

Michael Odell arunca o privire spre colegii lui, care incuviin­tara cu totii printr?o clatinare a capului.