The Negotiator. Negociatorul

Irlandeza.

Cramer simti ca i se lua o piatra de pe inima. Se temuse ca era vorba de cine stie ce teoretician comportamentalist care ar fi fost uluit sa descopere ca englezii isi conduceau masinile pe partea stinga.

— Splendid, exclama Sir Harry. Deci, cred ca putem sa ii aprobam elegant in punctul acesta. Colaborarea noastra totala, in regula?

Ministrul de interne, care auzise si el de sistemul de detec­tare CAG desi ar fi pronuntat si scris primul cuvant „cur' nu?i displacea deloc cererea Washingtonului. La urma urmelor, daca ar fi dat ceva gres...

Quinn fu poftit in biroul personal de la etajul doi al Locuin­tei executive la o ora dupa ce plecase din Sala Cabinetului. Odell il condusese personal, nu printre tufele de ilice si buxusi din Gradina Trandafirilor, ci prin coridorul de la subsol care, la capatul unei scari, dadea in coridorul de la parterul locuintei. In prezent asupra gradinii erau atintite obiectivele camerelor de luat vederi de la distanta Long Tom, care puteau filma chiar si de la o departare de o jumatate de mila.

Presedintele Cormack era imbracat intr?un costum de cu­loare inchisa si arata palid si obosit, incordarea nervoasa fiind vizibila in cutele de sub gura si pungile de sub ochi. Dupa ce dadu mana, ii facu un semn vicepresedintelui si acesta se retrase.

Ii arata lui Quinn un scaun iar el se aseza la locul sau obis­nuit din spatele biroului. Un mecanism de aparare care forma o bariera si nu il lasa sa se incovoaie. Era gata sa vorbeasca, dar Quinn ii lua vorba din gura.

— Cum se simte doamna Cormack?

Nu „Prima doamna'. Simplu! Doamna Cormack, sotia lui. Era uluit.

— Oh, doarme. A fost un soc ingrozitor pentru ea. E sub efectul sedativelor. Facu o pauza. Ati mai trecut prin asa ceva, domnule Quinn?

— De mai multe ori, domnule.

— Ei bine, dupa cum vezi, in spatele pompei si al ceremo­nialului nu se afla decat un om, un om ingrijorat.

— Da, domnule, stiu. Povestiti?mi despre Simon, va rog.

— Simon? Ce sa?ti povestesc despre el?

— Cum arata. Cum ar reactiona la... la chestia asta. De ce l?ati avut la o varsta atat de inaintata?

Nu exista nimeni la Casa Alba care sa fi avut curajul sa?i puna o asemenea intrebare. John Cormack se uita peste birou. Era foarte inalt, dar omul asta era cat el, cam de 1,85 m. Cos­tum gri deschis, cravata in dungi, camasa alba toate impru­mutate, dar Presedintele nu avea de unde sa stie. Proaspat ras, puternic bronzat. Un chip colturos, ochi calmi cenusii, un aer de forta si de rabdare.

— Asa de tarziu? Pai, habar n?am. M?am casatorit la trei­zeci de ani; Myra avea douazeci si unu. Eram profesor pe vremea aceea. Ne?am gandit ca aveam sa facem copii peste doi sau trei ani. Dar nu s?a intamplat asa. Am asteptat. Doctorii ziceau ca nu exista nici un motiv... Apoi, dupa zece ani de casnicie, a aparut Simon. Eu aveam atunci patruzeci de ani, Myra treizeci si unu. Nu a fost decat acest unic copil... doar Simon.

— Il iubiti foarte mult, nu?i asa?

Presedintele Cormack se uita surprins la Quinn. Intrebarea era atat de neasteptata. Stia ca Odell era complet instrainat de cele doua odrasle ale sale, ajunse la varsta maturitatii, dar nu?i trecuse niciodata prin cap sa se gandeasca ce mult isi iubea el baiatul. Se ridica, ocoli biroul si veni sa se aseze pe un scaun cu spatar, mult mai aproape de Quinn.

— Domnule Quinn, e ca soarele si ca luna pentru mine pentru amandoi. Adu?ni?l inapoi.

— Povestiti?mi despre el in copilarie, cand era foarte mic.

Presedintele sari in sus.

— Am o poza, exclama el triumfator.

Se indrepta spre un scrin, de unde se intoarse cu o poza inramata, in care se vedea un prichindel voinic de vreo patru sau cinci ani, in chiloti de baie si cu o galetusa si o lopatica in mana. Un parinte mandru statea ghemuit, zambind in spatele sau.

— Asta era la Nantucket in '75. De?abia fusesem ales depu­tat de New Haven.

— Povestiti?mi despre Nantucket, il indemna Quinn cu blandete.

Presedintele Cormack ii vorbi cale de o ora. Se vedea ca ii facea bine. Cand Quinn se ridica gata sa?si ia ramas?bun, Cor­mack scrise in graba un numar pe o foaie de hartie si i?o intinse..

— Acesta este numarul meu particular de telefon. Nu?l au decat foarte putini oameni. Orice apel ajunge direct la mine, la orice ora din zi sau din noapte. Ii intinse mana. Noroc, dom­nule Quinn. Dumnezeu sa te insoteasca.

Incerca sa?si pastreze sangele rece. Quinn dadu din cap si pleca repede. Mai vazuse si alta data efectul, efectul acela inspaimantator.

In vreme ce Quinn mai era inca in baie, Philip Kelly se in­torcea la Cladirea J. Edgar Hoover, unde stia ca il asteapta loc­tiitorul directorului adjunct al DIC. Aveau amandoi multe tra­saturi comune, de aceea si insistase pentru numirea lui Brown.

Directorul adjunct era deja in biroul lui Kelly, adancit in lec­tura dosarului lui Quinn. Kelly ii facu un semn cu capul in timp ce se aseza.

— Asadar, asta?i omul nostru forte. Ce zici de el?

— A fost destul de viteaz in lupta, recunoscu Brown. In rest, mare smecher. Cam singurul lucru care?mi place la el e nu­mele.

— Ei bine, l?au pus acolo peste capul Biroului. Don Edmonds n?a avut nici o obiectie. Pesemne ca?si face planul ca daca iese prost... Pe scurt, imbecilii care au facut treaba asta au incalcat cel putin trei statute ale SUA. Biroul