The Negotiator. Negociatorul

Se intorsese la Nottingham fara masina. Firma de asigurari examinase Tranzitul in curtea firmei locale care il recuperase de la locul accidentului, daduse verdictul ca era ireparabil, dar re­fuzase sa plateasca pentru ca asigurarea nu era completa iar ex­cavatorul fusese lovit din vina lui. Foarte intristat, proprietarul acceptase cele douazeci de lire pentru epava masinii, pe care firma de recuperari i le oferise prin telefon, si nu se mai intor­sese niciodata la Londra.

— Cineva a repus?o in circulatie, spuse Williams.

— Foarte bine, ii raspunse Cramer. Asta inseamna ca sunt „naraviti'. Se potriveste. Baietii de la laborator ziceau ca a um­blat cineva la sasiu cu un aparat de sudura. Si ca vopseaua verde a fost pusa pe deasupra stratului de celuloza albastra al fabricantului. Un strat subtire dat cu pompa. Afla cine a fa­cut?o si cui a vandut?o.

— O sa plec chiar acum la Balham, spuse Williams. Firma care se ocupa de recuperarea masinilor accidentate isi are sediul acolo.

Cramer se intoarse la lucrul sau. Avea un vraf de date pro­venind de la o duzina de echipe diferite. Rapoartele de labora­tor erau aproape toate acolo si erau de?a dreptul stralucite. Din nefericire, nu erau nici pe departe satisfaca­toare. Gloantele ex­trase din cadavre se potriveau cu cartusele Skorpionului, ceea ce nici nu era de mirare. Nu mai aparuse nici un martor in zona Oxfordului. Rapitorii nu lasasera nici o amprenta, nici o urma in afara de cele de Ia rotile masinii. Urmele furgonetei erau inutile furgoneta o aveau deja, chiar daca mistuita de flacari. Nimeni nu zarise pe cineva umbland pe langa sopron. Urmele de la rotile limuzinei ce plecase de acolo fusesera identi­ficate ca marca si model, dar se potriveau la o jumatate de mi­lion de masini.

O duzina de brigazi regionale faceau cercetari discrete prin­tre agentii imobiliari, incercand sa identifice o casa inchiriata in ultimele sase luni, destul de spatioasa si de retrasa ca sa con­vina rapitorilor. Met.?ul se ocupa de acelasi lucru la Londra, in eventualitatea ca rapitorii si?ar fi gasit birlogul chiar in capitala. Ceea ce presupunea verificarea a mii de case inchiriate. Tranzactiile cu bani lichizi erau pe primul plan, dar si dintre acestea le mai ramaneau de identificat vreo cateva sute bune. Descoperi­sera deja o duzina de mici cuibusoare discrete, doua inchiriate chiar de niste celebritati nationale.

Informatorii din lumea interlopa, „ierburile', erau insarci­nati sa afle daca se zvonea ceva despre o banda de infractori cunoscuti pregatiti sa dea o lovitura grasa sau despre „zgure' si „fete' (in argou, infractori cunoscuti) disparute brusc de prin birlogurile lor. Lumea interlopa fusese cercetata intens si cu de?amanun­tul dar pana in prezent nu se descoperise nimic.

Cramer mai avea si un maldar de declaratii despre „zarirea' lui Simon Cormack, de la cele plauzibile pana la cele posibile si chiar lunatice, toate in curs de verificare. Un alt maldar conti­nea transcrierea mesajelor telefonice primite de la cei care susti­neau ca il aveau ostatic pe fiul Presedintelui. Si printre acestea unele erau simple scorneli dar altele sunau destul de plauzibil. Autorii celor din urma fusesera tratati, fiecare in parte, cu toata consideratia si implorati sa men­tina in continuare legatura. Dar Cramer avea senzatia instinctiva ca adevaratii rapitori pastrau inca tacerea, lasand autoritatile sa fiarba deocamdata in suc propriu. De altfel, era lucrul cel mai indicat.

Fusese deja amenajata o incapere speciala de la subsol in care o echipa specializata de la Divizia Informatii in Criminalis­tica, negociatorii folositi in cazurile de rapire din Marea Britanie, asteptau marea descoperire raspunzind intre timp, cu mult calm si rabdare, la toate apelurile false. O buna parte dintre au­torii acestora fusesera deja depistati si urmau sa fie pusi sub acuzare la momentul potrivit.

Nigel Cramer se indrepta spre fereastra si arunca o privire in strada. Trotuarul de pe Victory Street era intesat de reporteri trebuia sa?i evite de cate ori pleca la Whitehall, trecand prin­tre ei bine sigilat in masina cu geamurile inchise. Chiar si asa, tot zbierau la el prin geam, incercand sa afle o cat de marunta farama de informatie. Biroul de presa al Met.?ului era deja inne­bunit.

Se uita la ceas si ofta. Daca rapitorii mai intarziau cateva ore, era de presupus ca americanul, Quinn, avea sa preia el con­ducerea. Nu?i placea deloc ca fusese dat deoparte in treaba asta. Citise dosarul lui Quinn, pe care i?l imprumutase Lou Collins de la CIA, si statuse deja de vorba mai bine de doua ore cu se­ful executiv de la firma de asigurari Lloyd's care, vreme de zece ani, se folosise de Quinn si de ciudatele dar eficientele sale ta­lente. Tot ce aflase ii lasase un sentiment foarte amestecat. Omul era bun, dar folosea metode foarte neortodoxe. Nici unei forte politienesti nu?i convine sa lucreze cu un rebel, oricat ar fi fost acela de talentat. N?avea de gand sa mearga la Heathrow ca sa?l intampine, se hotari el. Avea sa?l vada mai tarziu si sa?l pre­zinte celor doi inspectori sefi care urmau sa stea cu el si sa?i dea sfaturi pe parcursul negocierilor daca pana la urma avea sa se ajunga la asa ceva. Era timpul sa se intoarca la Whitehall si sa le dea raportul celor de la COBRA ingrozitor de putin. Nu, era de?acuma limpede ca n?avea sa fie un caz „rapid'.

La 18.000 de metri altitudine, Concordul prinsese un curent de aer favorabil si ajunsese la Londra cu cincisprezece minute mai devreme decat era prevazut, la ora 6.00. Quinn isi lua valijoara si se indrepta prin tunel spre zona sosirilor, cu Somerville si McCrea pe urmele lui. La cativa metri dincolo de intrarea in tunel stateau si asteptau rabdatori doi barbati tacuti in costume gri. Un pas inainte.

— Domnul Quinn? intreba unul dintre ei cu glas scazut. Quinn dadu din cap. Omul nu?si flutura nici o legitimatie, in stil american; era convins ca manierele si atitudinea erau sufi­ciente pentru a?l indica drept reprezentant al autoritatilor. Va asteptam, domnule. Daca vreti sa veniti cu mine... Colegul meu o sa va duca valiza.

Fara sa mai astepte eventualele obiectiuni, incepu sa inain­teze prin tunel, se desparti de fluxul pasagerilor la intrarea in coridorul principal si in curand intra intr?un mic birou care nu avea decat un simplu numar pe usa. Celalalt, mai voinic, cu un aer de SO (subofiter) imprimat in toata faptura, ii facu un semn amabil lui Quinn si ii lua valiza. In birou, barbatul cel tacut frunzari rapid pasaportul lui Quinn, precum si pe cele ale „asis­tentilor dumneavoastra', scoase din buzunar o stampila, le viza pe toate trei si spuse:

— Bine ati venit la Londra, domnule Quinn.

Iesira din birou pe o alta usa, coborara cateva trepte pana Ia o masina care ii astepta. Dar daca Quinn isi inchipuia ca aveau sa o porneasca direct spre Londra, se insela. Se indreptara catre sala rezervata inaltelor oficialitati. Fara tambalau, asa ceruse el. Fara nici o publicitate. Iar aici erau reprezentanti de la amba­sada americana, Ministerul afacerilor interne britanic, Scotland Yard, Ministerul afacerilor externe, CIA, FBI si poate si de la McDonald's si Coca Cola, dupa cat de multi erau adunati in in­capere. Statura acolo cale de douazeci de minute.

Cavalcada prin Londra era si mai ingrozitoare. Quinn era primul, intr?o limuzina lunga cat o jumatate de bloc, cu steguletul pe ea. Doi motociclisti ii deschideau calea prin traficul aglo­merat de la lasarea serii. In spate venea Lou Collins, care il du­cea si il si punea la curent in acelasi timp pe colegul sau de la CIA, Duncan McCrea. In masina urmatoare era Patrick Seymour care facea acelasi lucru cu Sam Somerville. Dupa ei veneau englezii in Rovere, Jaguare si Granade.

Se indreptara pe autostrada M.4 spre Londra, o luara pe li­nia de centura din nord si apoi pe soseaua Finchley. Imediat dupa intersectia Lords, masina din fata o coti in Regent's Park, merse o vreme pe linia de centura exterioara si patrunse apoi pe o poarta oficiala, salutata de cei doi paznici.