The Negotiator. Negociatorul

are jurisdictie chiar daca s?a intamplat in Marea Britanie. Si nu vreau ca nebu­nul asta sa actioneze de capul lui, fara nici o supraveghere, oricat ar sustine cineva altfel.

— Chiar asa, il aproba Brown.

— Omul Biroului de la Londra, Patrick Seymour il cu­nosti?

— Am auzit de el, bodogani Brown. Am auzit ca?i la cata­rama cu britonii. Chiar cam prea la catarama.

Kevin Brown venea de la politia din Boston, era irlandez ca si Kelly si admiratia fata de Marea Britanie si de britanici putea sa ii incapa toata pe o marca postala si sa ii mai si ramana loc berechet. Nu ca ar fi simpatizat cu Armata Republicana Irlan­deza; pusese mana pe doi traficanti de arme care faceau afaceri cu A.R.I. si i?ar fi bagat cu siguranta la zdup daca nu interve­nea tribunalul.

Era un ofiter de politie de moda veche, care nu statea la nici o discutie cu infractorii, de orice natura ar fi fost ei. Si isi mai amintea si acum de povestile bunicii — in copilaria pe care si?o pe­trecuse in mahalalele Bostonului, despre oamenii care murisera inverziti la gura de iarba mancata in timpul foametei din 1848 si despre spanzuratorile si impuscarile din 1916. Se gandea la Ir­landa, tara pe care nu o vizitase niciodata, ca la un tinut inceto­sat, cu dulci coline inverzite, insufletit de scripcari si cantareti, prin care haladuiau si compuneau inspirati poeti ca Yeats si O'Faolain. Stia ca Dublinul era plin de barulete primitoare, in care oamenii pasnici stateau la o halba de bere pe langa focurile de turba, adanciti in lectura operelor lui Joyce si O'Casey.

Auzise ca Dublinul avea cel mai mare consum de droguri in randurile tineretului din toate tarile din Europa, dar era convins ca nu era decat propaganda Londrei. Ii ascultase pe primii?ministri irlandezi veniti in vizita in America cerand insistent sa nu mai fie finantata A.R.I. Foarte bine, fiecare era liber sa aiba propriile sale pareri. Cum si el si le avea pe ale lui. Faptul ca se ocupa de starpirea infractorilor nu insemna ca trebuia sa?i si iu­beasca pe cei pe care ii considerase intotdeauna drept impilato­rii de veacuri ai pamantului stramosilor sai. De cealalta parte a biroului, Kelly ajunsese la o decizie.

— Seymour e un apropiat al lui Buck Revell, dar Revell e bolnav. Directorul m?a insarcinat cu treaba asta din punctul de vedere al biroului. Si nu vreau ca acest Quinn sa ne scape din mana. Vreau sa aduni o echipa buna care sa plece acolo cu avionul de la pranz. O sa fiti cu cateva ore in urma Concordului, dar n?are nici o importanta. Stabiliti?va la ambasada o sa?i spun lui Seymour ca tu esti seful doar asa, pentru orice eventu­alitate.

Brown se ridica satisfacut.

— Si inca un lucru, Kevin. Vreau un agent special in ime­diata apropiere a lui Quinn. Tot timpul, si ziua, si noaptea. Daca tipul sughite, noi trebuie s?o stim si pe asta.

— Stiu exact cine?i persoana nimerita, spuse Brown poso­morat. Lucreaza bine, e tenace si are cap. Si arata si foarte bine. Agentul Sam Somerville. O sa?i dau instructiuni personal. Chiar acum.

La Langley, Weintraub se intreba cand avea sa mai ajunga sa si doarma. In absenta sa se stransesera munti intregi de do­sare. Majoritatea cuprindeau date despre gruparile teroriste cu­noscute din Europa ultimele noutati, agentii infiltrati in ele, sediul conducatorilor, posibilele incursiuni in Marea Britanie in ultimele patruzeci de zile... simpla lista a titlurilor era nesfarsita. Asa ca Duncan McCrea avea sa primeasca instructiuni de la se­ful sectiei europene.

— O sa te intalnesti cu Lou Collins de la ambasada noastra, il informa acesta, dar el o sa ne tina la curent cu ce se intampla in afara cercului restrans. Trebuie sa avem pe cineva in imediata apropiere a acestui Quinn. Trebuie sa?i identificam pe rapitori si tare mi?ar place s?o facem noi inaintea britonilor. Si, mai ales, inaintea Biroului. Englezii ne sunt prieteni, n?am nimic de zis, dar vreau ca primii sa fim noi, Agentia. Daca rapitorii sunt straini, e in avantajul nostru; noi avem niste dosare mai bune asupra strainilor decat Biroul, poate chiar si mai bune decat ale britanicilor. Daca Quinn miroase ceva, ii spune instinctul ceva despre ei si lasa sa?i scape vreo vorba, trebuie sa ne?o transmiti imediat.

Agentul operativ McCrea inlemnise de uimire. Lucra de zece ani la GS?l2 din cadrul Agentiei; fusese recrutat in strainatate tatal lui era un om de afaceri din America Centrala si participase la doua actiuni peste hotare, dar niciodata la Lon­dra. Raspunderea era enorma, dar si ocazia de a avansa pe ma­sura.

— Puteti sa va bazati pe m?m?mine, domnule.

Quinn insistase sa nu?l insoteasca nimeni cunoscut de presa pana la aeroportul international Dulles. Plecase de la Casa Alba intr?o masina simpla condusa de un ofiter al Serviciului Secret imbracat in haine civile. Quinn se lasase jos, pana aproape de podea, pe scaunul din spate, atunci cand trecusera pe langa gru­pul de reporteri adunati la Alexander Hamilton Place de la ca­patul de rasarit al complexului Casei Albe, aflat la cea mai mare distanta de Aripa de Apus. Reporterii privisera masina in treacat, nu vazusera nimic interesant si nu?i dadusera nici o atentie.

La Dulles, Quinn patrunsese impreuna cu insotitorul sau, care refuzase sa?l paraseasca inainte de a?l vedea urcat in Con­cord si ii facuse pe multi sa se incrunte mirati la vederea legiti­matiei de la Casa Alba pe care acesta o tot flutura ca sa treaca de controlul pasapoartelor. Pana la urma se dovedise totusi bun la ceva; Quinn intrase in magazinul liber de taxe de la aeroport si isi cumparase o serie de lucruri: articole de toaleta, camasi, cravate, lenjerie de corp, sosete, pantofi, o haina de ploaie, o valiza si un mic magnetofon cu o duzina de baterii si de benzi. Ajuns la plata, il aratase cu degetul pe agentul Serviciului Se­cret.

— Plata o face prietenul meu cu o carte de credit, anuntase el.

Pisalogul il lasase in sfarsit la usa Concordului. Stewardesa il conduse la locul din fata, fara sa?i acorde cu nimic mai multa atentie decat celorlalti pasageri, Quinn se instala in fotoliu. Peste cateva minute, in scaunul de la margine se aseza un alt pasager. Quinn ii arunca o privire. Blonda, cu parul scurt si stralucitor, cam de 35 de ani, cu un chip placut si bine conturat. Tocurile erau cu o idee prea joase, costumul cu o idee prea serios pentru chip.

Concordul se urni, se opri, incepu sa tremure si se arunca cu zgomot pe pista. Ciocul ca de pasare de prada se ridica, ghea­rele de la rotile din spate pierdura contactul, pamantul de dede­subt se inclina la 45° si Wasingtonul incepu sa se piarda repede in zare.

Mai era ceva. Cele doua orificii minuscule de la piept, de fe­lul celor lasate de un ac de siguranta. Un ac de siguranta din acelea cu care se prinde o legitimatie. Quinn se apleca in fata.

— De la ce departament esti?

— Poftim? il intreba femeia privindu?l speriata.

— Biroul. Din ce departament al Biroului faci parte?

Avu bunul simt sa roseasca. Isi musca buzele si statu putin sa reflecteze. Foarte bine, tot avea sa se afle, mai devreme sau mai tarziu.