The Negotiator. Negociatorul

— Imi pare rau, domnule Quinn. Numele meu e Somerville. Agentul Sam Somerville. Mi s?a spus...

— E?n ordine, domnisoara Sam Somerville. Stiu ce ti s?a spus.

Se stinsera luminile de interdictie a fumatului. Viciosii de pe locurile din spate isi aprinsera tigarile. O stewardesa isi facu aparitia si incepu sa distribuie pahare cu sampanie. Omul de afaceri de pe locul din stanga lui Quinn lua ultimul pahar. Ste­wardesa se intoarse sa plece; Quinn o retinu, isi ceru scuze, ii lua tava de argint din mana, dadu deoparte servetul de pe ea si o ridica. Se uita in ea ca intr?o oglinda, studiind cateva clipe lo­curile din spate. Dupa care ii multumi stewardesei uluite si ii inapoie tava.

— Cand o sa se stinga anuntul de legare a centurilor, ai face bine sa te duci la tinerelul ala de la Langley, din randul 21, si sa?i spui sa?si mute fundul incoace, i se adresa el agentei Somerville.

Dupa cateva minute, aceasta se intorcea insotita de tanarul din spate. Era rosu la fata ca racul si isi tot ridica motul de par blond, dar izbuti sa scoata un zambet de baiat bun.

— Va rog sa ma iertati, domnule Quinn. N?am vrut sa va deranjez. Dar mi s?a spus...

— Da, stiu. Ia loc. Quinn ii arata un loc liber pe randul din fata. Cineva pe care il deranjeaza atat de tare fumul de tigara iese clar in evidenta daca sta acolo in spate.

— Aha.

Tinarul se supuse si facu exact asa cum i se ceruse.

Quinn se uita pe fereastra. Concordul era acum deasupra coastei Noii Anglii, pregatindu?se sa atinga nivelul supersonic. Nici nu iesise inca bine din America si erau deja incalcate pro­misiunile. Era ora 10.15, ora rasariteana, si 15.15 la Londra; in trei ore aveau sa ajunga la Heathrow.

CAPITOLUL SASE

Simon Cormack isi petrecu primele do­uazeci si patru de ore de captivitate intr?o izolare completa. Expertii pot sa spuna ca aceasta facea parte din procesul de calmare, un prelungit prilej pentru ca os­taticul sa reflecteze la izolarea si neajutorarea sa. Si prilej, in acelasi timp, ca sa simta foamea si oboseala. Un ostatic plin de vigoare, gata sa se certe si sa se planga, sau chiar sa planuiasca o evadare, pur si simplu le creeaza mari probleme rapitorilor. O victima redusa la deznadejde si patetica recunostinta pentru mici hataruri este mult mai usor de manevrat.

In dimineata urmatoare, pe la ora zece, cam pe la vremea cand Quinn intra in Sala Cabinetului de la Washington, Simon motaia cand auzi declicul de la vizorul din usa pivnitei. Se uita inspre el dar nu putu sa vada decat un ochi care il urma­rea; pa­tul se afla exact in partea opusa usii si nici la capatul celor trei metri de lant nu reusea sa iasa din raza lui.

Dupa cateva secunde auzi zgomotul zavoarelor trase. Usa o deschise o schioapa si de dupa ea aparu o mana cu o manusa neagra. Tinea o foaie alba pe care scria cu carioca, cu litere mari:

CAND AUZI TREI BATAI ITI PUI GLUGA. AI INTELES? RASPUNDE.

Simon astepta cateva clipe, nestiind ce sa faca. Foaia se misca impacientata.

— Da, zise el. Am inteles. Trei batai la usa si imi pun gluga.

Foaia fu retrasa si inlocuita cu alta. Pe cea de?a doua era scris:

CAND AUZI DOUA BATAI POTI SA SCOTI GLUGA LA ORICE SMECHERIE MORI

— Am inteles si asta, striga el catre usa.

Foaia se retrase. Usa se inchise. Dupa cateva clipe se auzira trei batai puternice. Ascultator, tanarul se intinse dupa gluga groasa si neagra de la marginea patului. Si?o trase peste cap, chiar pana la umeri, isi aseza mjinile pe genunchi si incepu sa astepte tremurand. Nu au­zea nimic prin materialul gros, dar simti ca intrase cineva in pivnita, care purta niste pantofi usori.

De fapt, cel care intrase era imbracat in negru din cap pana in picioare, cu masca de ski pe fata, prin care nu i se zareau decat ochii, cu toate ca Simon Cormack n?avea cum sa vada ceva. Asa erau instructiunile sefului. Omul aseza ceva langa pat apoi se retrase. Simon auzi cum se inchidea usa, zgomotul zavoare lor, pe urma doua batai puternice. Incepu sa?si scoata incet gluga. Pe dusumea era o tava de plastic pe care se aflau o farfu­rie, un cutit, o furculita si o cana de plastic. In farfurie erau carnati, fasole, slanina si un codru de piine. Cana era plina cu apa.

Simon era mort de foame deoarece nu pusese nimic in gura inca din seara dinaintea cursei de antrenament si, fara sa se gandeasca, striga un „Multumesc' inspre usa inchisa. Ii venea sa se ia la palme. N?avea de ce sa le multumeasca nemernicilor astia. Nu?si dadea searna, in inocenta sa, ca incepea deja sa se insta­leze sindromul Stockholm: acea ciudata empatie care porneste de la victima spre prigonitorii ei, in asa fel incat aceasta isi in­ dreapta furia mai degraba impotriva autoritatilor care au per­mis sa se intample ce s?a intamplat decat impotriva rapitorilor.

Simon manca totul pana la ultima farama, bau apa incet si cu satisfactie si apoi adormi. Peste o ora semnalele se repetara, procesul se desfasura in sens invers si tava disparu. Baiatul fo­losi pentru a patra oara galeata, apoi se aseza in pat si isi in­drepta gandul spre casa si ce se facea acolo pentru el.

In vreme ce el statea intins, comandantul Williams se ina­poia la Londra, venind de la Leicester, si ii dadea raportul loc­tiitorului CA. Cramer in biroul acestuia din urma de la Noul Scotland Yard, sediul Met?ului, aflat la o distanta convenabila, de numai patru sute de metri, de Oficiul Cabinetului.

Fostul proprietar al Ford Tranzitului fusese adus sub escorta de catre politia din Leicester. Era un om inspaimantat si, dupa cum avea sa se dovedeasca, intru totul nevinovat. Protesta ca Tranzitul sau nu fusese nici furat, nici vandut: fusese pur si simplu scos din circulatie in urma unui accident intamplat cu doua luni in urma. Cum tocmai era pe cale sa se mute la o noua adresa, uitase sa informeze Centrul de inmatriculare de la Swansea.

Pas cu pas, comandantul Williams verificase toata povestea. Omul, lucrator zilier la constructii, ridicase doua ,emineuri de marmura de la un intermediar din sudul Londrei. Dupa ce da­duse coltul de la santierul de demolari de unde luase semineurile, intrase intr?o disputa cu un excavator, pe care o pierduse in favoarea acestuia din urma. Furgoneta Tranzit, pe vremea aceea inca de culoarea albastra originala, trebuise sa fie defini­tiv scoasa din circulatie. Chiar daca urmele accidentului nu erau foarte vizibile, fiind concentrate mai ales in zona radiatorului, sasiul era atat de stramb, ca nu mai putuse fi indreptat.