The Negotiator. Negociatorul

— Cramer e la telefon, zise el. E la Winfield House. S?a dus acolo ca sa ia legatura cu tine, tocmai a aflat ce s?a intamplat. Vrea sa vina incoace. E?n ordine?

Quinn incuviinta din cap. Collins il anunta pe Cramer ca poate sa vina. Dupa douazeci de minute, acesta sosea intr?o masina fara insemne ale politiei.

— Domnul Quinn? Nigel Cramer. Ne?am mai intalnit candva dar in treacat.

Intra scarbit in apartament. Nu avusese pana atunci nici o idee de existenta lui ca locuinta secreta a Companiei, dar aflase acum. Si mai stia si ca CIA avea sa il paraseasca imediat la in­cheierea acestei afaceri pentru a?si face rost de altul.

Quinn isi aminti de Cramer de cum ii zari chipul.

— Irlanda, cu ani in urma. Afacerea Don Tidey. Cred ca trebuie sa avem o discutie.

Il pofti in salon. Il invita sa se aseze, se aseza si el pe un scaun in fata lui Cramer si arata cu mana prin incapere pentru a?i atrage atentia ca era plina de microfoane. Lou Collins era el un om amabil din fire, dar nici un detectiv n?avea cum sa fie chiar atat de amabil. Politistul britanic dadu din cap plin de gravitate. Isi dadea seama ca, practic, se afla pe teritoriu ameri­can, si inca in chiar inima capitalei sale, dar ceea ce avea de spus avea sa raporteze si COBREI, cuvant cu cuvant.

— Da?mi voie, asa cum spuneti in America, sa dau cartile pe fata cu dumneata. Politia metropolitana a primit prioritate deplina in investigarea acestei crime. Guvernul dumitale a fost de acord. Pana in prezent n?am ajuns la nici o descoperire esen­tiala, dar e inca devreme si muncim cu totii pe rupte.

Quinn dadu din cap. Mai lucrase si altadata in incaperi as­cultate si mai vorbise de multe ori la telefoane interceptate. Tre­buia sa faca intotdeauna eforturi ca sa desfasoare conversatia pe un ton normal. Isi dadea seama ca Cramer vorbea special pentru a fi inregistrat, de aici si pedanteria.

— Noi am cerut sa avem prioritate si in procesul de nego­ciere dar am fost refuzati, la cererea Washingtonului. Sunt obli­gat sa accept acest lucru. Dar nu sunt obligat sa?mi si placa. Mi s?au dat de asemenea instructiuni sa?ti ofer cooperarea Met.?u?lui si a tuturor celorlalte departamente guvernamentale de care o sa ai nevoie. Si o vei avea. Iti dau cuvantul meu.

— Iti sunt foarte indatorat, domnule Cramer, ii spuse Quinn. Stia ca suna foarte pretentios, dar benzile se invarteau pe undeva.

— De ce anume ai nevoie?

— Mai intai un tablou exact. Ultimele date pe care le?am ci­tit sunt de la Washington... Quinn se uita la ceas la ora 20.00, ora Londrei. Acum mai bine de sapte ore. Rapitorii au luat deja legatura?

— Dupa cate ne putem da seama pana in prezent, nu, ii ras­punse Cramer. Am primit telefoane, bineinteles. Unele evident false, altele nu chiar atat de evident, vreo duzina chiar plauzi­bile. La acestea din urma am cerut sa ne dea o dovada ca il au cu adevarat pe Simon Cormack...

— Cum?

— O intrebare la care sa ni se dea raspuns. Ceva din cele doua luni petrecu­te la Oxford, care ar fi greu de aflat. Nu ne?a mai sunat nimeni cu raspunsul corect.

— Patruzeci si opt de ore nu e o perioada de asteptare neo­bisnuita pentru stabilirea primului contact, observa Quinn.

— De acord, il sustinu Cramer. S?ar putea sa comunice prin posta, o scri­soa­re sau o banda inregistrata si in acest caz pache­tul poate sa fie deja pe drum. Sau prin telefon. Daca e vorba de primul caz, o sa le aducem pe toate aici, desi vreau ca specialis­tii nostri sa se uite ei primii la hartie, la plic, la ambalaj si la scrisoarea propriu?zisa, poate dau de vreo urma de amprente, de saliva sau orice altceva. Cred ca e ceva foarte corect. Aici n?ai nici un fel de instalatii de laborator.

— Cat se poate de corect, il aproba Quinn.

— Dar daca primul contact va fi prin telefon, dumneata cum vrei sa actio­nezi, domnule Quinn?

Quinn ii povesti ce dorea. Un anunt public la programul Stirile de la zece, prin care sa se ceara celor care il tineau prizonier pe Simon Cormack sa ia contact cu ambasada americana, si nu­mai cu ea, la anumite numere de telefon. O centrala in subsolul ambasadei care sa filtreze toate apelurile, sa le inlature pe cele evident false si sa le conecteze pe cele plauzibile direct la el in apartament.

Cramer se uita la Collins si Seymour, care incuviintara. Aveau sa instaleze o centrala cu mai multe linii pentru filtrarea la ambasada chiar in urmatoarea jumatate de ora, tocmai la timp pentru emisiunea de stiri. Quinn continua.

— Oamenii dumitale de la Telecom pot sa urmareasca toate apelurile sosite la ambasada, poate ca au sa faca si unele ares­tari in cazul farsorilor destul de idioti ca sa nu dea telefon de la o cabina publica sau ca sa stea prea mult pe fir. Dar nu cred ca rapitorii au sa fie chiar atat de tampiti.

— De acord, zise Cramer. Pana in prezent, sunt chiar mult mai destepti.

— Legatura trebuie sa aiba derivatii si sa se faca doar cu unul din telefoa­nele de aici din apartament. Exista trei, nu?

Collins il aproba. Unul era o derivatie directa din biroul lui, care oricum se afla in interiorul ambasadei.

— Folositi?l pe acela, spuse Quinn. Dupa ce am stabilit contactul cu rapitorii adevarati, in cazul in care il vom stabili, vreau sa le dau un numar nou; un fir special care sa ajunga la mine, si numai la mine.

— O sa?ti instalez un post urgent in nouazeci de minute, zise Cramer, un numar care n?a mai fost folosit niciodata. O sa trebuiasca sa?l interceptam, bineinteles, dar in aparat n?o sa se auda nici un sunet. In sfarsit, trebuie sa am doi inspectori sefi detectivi care sa stea aici cu dumneata, domnule Quinn. Sunt oameni buni si cu experienta. Un singur om nu poate sa stea treaz douazeci si patru de ore din douazeci si patru.

— Regret, dar nu, il refuza Quinn.

— Pot sa?ti fie de mare folos, insista Cramer. Daca rapitorii sunt englezi, o sa se puna problema accentelor regionale, a cu­vintelor din argou, al indiciilor de incordare sau disperare din glasul de la celalalt capat al firului, urme insignifi­ante pe care numai un englez le poate sesiza. N?au sa spuna nimic, au sa as­culte doar.