The Negotiator. Negociatorul

— Pot sa asculte si la centrala, spuse Quinn. De altfel, ai sa inregistrezi oricum totul. Treci pe la expertii in vorbire, adauga propriile dumitale comentarii despre cat de prost ma descurc eu si vino sa?mi bati la usa cu rezultatele. Dar eu lucrez singur.

Cramer stranse usor din buze. Primise insa ordine precise. Se ri­dica sa plece. Quinn se ridica si el.

— Da?mi voie sa te conduc pana la masina, ii spuse el. Stiau cu totii ce voia sa spuna scarile nu erau ascultate. La usa Quinn le facu semn cu capul lui Collins si lui Seymour sa ramana in urma. Acestia se executara fara prea multa tragere de inima. Pe scari, Quinn ii murmura lui Cramer la ureche:

— Stiu ca nu?ti place asa. Nici eu nu sunt prea fericit. Dar incearca sa ai incredere in mine. N?am de gand sa pierd baiatul, daca imi sta in putinta. O sa auzi fiecare nenorocita de silaba de la telefon. Chiar si ai mei au sa ma auda tot in casti.. E ca o statie de radioemisie aici.

— Prea bine, domnule Quinn. O sa ai tot ce?ti pot pune eu la dispozitie. E o fagaduiala.

— Un ultim lucru... Ajunsesera pe trotuar; masina politiei astepta. Daca tipii dau telefon sau daca raman ceva mai mult pe fir, fara patrule motorizate care sa se?ndrepte cu mare taraboi catre cabina...

— Stim si noi asta, domnule Quinn. Dar va trebui sa avem oameni in civil care sa se indrepte spre sursa apelului. Au sa fie foarte discreti, aproape invizibili. Dar daca am putea zari nu­marul masinii... sau sa facem rost de o descriere a infatisarii... asta ar reduce treaba la doua?trei zile.

— Sa nu fiti vazuti, il avertiza Quinn. Omul din cabina o sa fie intr?o tensiune de nedescris. Nu vrem nici unul sa inceteze legatura. Asta ar insemna probabil ca s?au hotarit sa lase totul balta si sa?si ia talpasita fara alte urme decat un cadavru.

Cramer dadu din cap, ii stranse mana si se urca in masina.

Peste treizeci de minute isi faceau aparitia tehnicienii, nici unul in uniforma Telecomului, dar prezentand cu totii legitima­tii autentice. Quinn le facu un semn amabil cu capul, stiind ca erau cu totii de la MI?5, serviciul de securitate, si acestia se pu­sera imediat pe treaba. Erau foarte indemanatici si rapizi. De altfel, cea mai mare parte a operatiei era realizata la centrala din Kensington.

Unul dintre tehnicieni, tinand in mana baza telefonului de­montat din sufrage­rie, ridica usor din sprancene. Quinn se facu ca nu observa. Incercand sa introduca un microfon, omul da­duse peste un altul deja instalat. Insa ordinele sunt ordine; il in­troduse si pe al lui langa cel american, realizind astfel o noua colaborare anglo?americana in miniatura. La 21.30, Quinn avea la dispozitie firul urgent, postul ultraizolat la care sa?l transfere pe rapitorul adevarat daca acesta avea sa i se adreseze vreodata. Cel de?al doilea post fu legat permanent de centrala de la amba­sada, ca sa fie folosit pentru „posibilii' ce urmau sa apara. Cel de?al treilea ramanea pentru telefoanefe care urmau sa se dea din apartament.

In subsolul ambasadei americane din Grosvenor Square era o activitate mult mai intensa. Existau deja zece posturi si toate erau ocupate. Zece tinere, unele americane, altele englezoaice, stateau pregatite si asteptau.

O a treia operatie se desfasura la centrala telefonica din Kensington, unde politia instala un ofiter care sa urmareasca toate apelurile de la postul urgent al lui Quinn. Kensington era o centrala electronica moderna, localizarea avea sa fie rapida, in opt pana la zece secunde. La iesirea din centrala, apelurile ca­tre postul urgent mai aveau doua derivatii, una spre centrul de comunicatii al MI?5 din Cork Street, Mayfair, celalalt spre sub­solul ambasadei Statelor Unite, unde centrala avea sa se tran­sforme in post de ascultare dupa ce rapitorul avea sa fie identi­ficat.

La treizeci de secunde dupa plecarea grupului de englezi, so­sea si tehnicianul american al lui Lou Collins ca sa inlature toate microfoanele britanice proaspat instalate si sa le regleze pe cele ale Agentiei. In felul acesta, atunci cand vorbea altfel decat la telefon, Quinn avea sa fie ascultat doar de amicii sai ameri­cani. „Frumoasa incercare', observa Seymour peste o saptamana in timp ce bea un pahar la Clubul Brook impreuna cu co­legul sau de la MI?5.

La ora 22.00, comentatorul de stiri a retelei ITN, Sandy Gaster, isi atintea privirea in obiectivul aparatului de filmat, in timp ce se stingeau ultimele sunete ale Big Benului, si anunta comunicatul catre rapitori. Numerele de telefon ramasera pe ecran pe tot parcursul anuntului despre rapirea lui Simon Cormack, anunt care nu spunea prea multe dar spunea, totusi ceva.

In salonul casei linistite, la patruzeci de mile departare de Londra, patru oameni tacuti si incordati urmareau emisiunea de la televizor. Seful traduse rapid in franceza pentru doi dintre ei. De fapt, unul era belgian iar celalalt corsican. Cel de?al pa­trulea n?avea nevoie de nici o traducere. Vorbea engleza foarte bine, dar cu pronuntatul accent afrikaaner din Africa de Sud natala.

Cei doi din Europa nu cunosteau deloc engleza, iar seful le interzisese cu desavarsire sa iasa din casa inainte de a se fi in­cheiat afacerea. El era singurul care pleca si venea, totdeauna prin garajul lipit de casa, totdeauna in aceeasi limuzina Volvo, prevazuta acum cu anvelope si numere de circulatie noi nu­merele originale si legitime. Nu pleca niciodata fara peruca, barba, mustata si ochelari de culoare inchisa. Cata vreme lipsea, ceilalti aveau instructiuni stricte sa nu se arate in nici un fel la vedere, nici macar la fereastra, si sa nu raspunda cu nici un pret oricui ar fi venit sa bata la usa.

In timp ce emisiunea de actualitati trecea la situatia din Orientul Mijlociu, unul din europeni intreba ceva. Seful dadu din cap.

— Demain, raspunse el, maine dimineata.

Peste noapte, in subsolul ambasadei aveau sa fie receptio­nate mai bine de doua sute de apeluri. La toate s?a raspuns atent si curtenitor, dar numai sapte dintre ele i?au fost transfe­rate lui Quinn. Acesta raspunse de fiecare data cu un glas voios si prietenos, adresandu?i?se celui de la celalalt capat al firului cu „prietene' sau „amice' si explicandu?i ca „oamenii lui' erau pur si simplu obligati sa indeplineasca plicticoasa formalitate de a stabili cu certitudine ca autorul telefonului il avea cu adevarat pe Simon Cormack. Si il ruga pe fiecare sa?l sune din nou pen­tru a?i da raspuns la o intrebare foarte simpla. N?a mai revenit nici unul. Intr?o perioada de acalmie, de la ora trei pana la rasa­ritul soarelui, dormi ca o pisica timp de patru ore.

Sam Somerville si Duncan McCrea ramasera alaturi de el toata noaptea. Sam comenta asupra performantei sale retinute de la telefon.

— Nici n?a inceput inca, ii spuse el linistit.

Tensiunea insa da. Cei doi mai tineri o si resimteau.

Putin dupa miezul noptii, Kevin Brown, care luase avionul de prinz de la Washington, ateriza si el la Heathrow impreuna cu o echipa de opt agenti FBI. Avertizat, un Patrick Seymour exasperat era de fata ca sa?i intampine. Ii prezenta ofiterului su­perior o dare de seama asupra evenimentelor petrecute pana la ora 23.00, cand plecase la aeroport. Inclusiv instalarea lui Quinn intr?o zona aleasa de acesta in detrimentul lui Winfield House si situatia la zi