The Negotiator. Negociatorul

toti cei care incalcasera legea din ambele tipuri, ceea ce avea sa faca pana la incheierea cazului. Chiar daca rapitorii erau infractori din lumea interlopa. se putea foarte bine ca ei sa?si fi facut rost de carabina auto­mata ceheasca de la vreun grup de teroristi. Cele doua lumi se intalneau uneori ca sa faca afaceri.

Daca politia britanica era ocupata pana peste cap, pentru echipa din subsolul ambasadei problema o reprezenta tocmai lipsa oricarei activitati. Kevin Brown se plimba ca un leu in cusca. Patru din oamenii lui erau intinsi pe paturile de campa­nie, in timp ce ceilalti patru urmareau lumina care avea sa se aprinda de indata ce unicul telefon special din apartamentul din Kensington, al carui numar il avea de?acum rapitorul, incepea sa fie folosit. Lumina se aprinse la doua minute dupa ora sase.

Spre uimirea tuturor, Quinn il lasa sa sune de patru ori. Apoi raspunse, gra­bin­du?se sa vorbeasca el primul.

— Salut. Ma bucur ca ai sunat.

— Cum ti?am zis, il vrei pe Simon Cormack viu, o sa te coste.

Acelasi glas adanc, grosolan, gutural si innabusit de serve­telele de hartie.

— Foarte bine, sa vorbim, spuse Quinn cu un ton prietenos. Pe mine ma chea­ma Quinn. Doar Quinn. Poti sa?mi dai si tu un nume?

— Du?te dracului.

— Haide, nu pe cel adevarat. Doar nu suntem idioti nici unul din noi. Orice nume. Asa ca sa pot sa spun, „Salut, Smith sau Jones...'.

— Zack, spuse glasul.

— Z?A?C?K? Asta?i. Asculta, Zack, trebuie sa nu treci de douazeci de secunde cand vorbim, bine? Eu nu sunt vrajitor. Umbrele asculta si urmaresc. Mai suna?ma ca sa mai discutam peste doua ore. De acord?

— Da, zise Zack si inchise telefonul.

Magicienii de la centrala Kensington isi facura „captura'' in sapte secunde. Alta cabina telefonica din centrul orasului Great Dunmow, comitatul Essex, cu noua mile mai la apus de auto­strada M.11 dinspre Londra spre Cambridge. Ca si in cazul ce­lorlalte doua orase de dinainte, la nord de Londra. Un targusor mititel, cu un post de politie cu un efectiv redus. Ofiterul in ci­vil ajunse la sirul de trei cabine la optzeci de secunde dupa ce telefonul fusese inchis. Prea tarziu. La ora aceea, de inchidere a magazinelor si deschidere a carciumilor, exista un adevarat fur­nicar de oameni, dar nici unul cu aerul ca se ascunde sau cu pe­ruca rosie, mustata si ochelari cu lentile colorate. Zack alesese cea de?a treia perioada de aglomeratie de peste zi, la asfintit, pe inserat dar nu inca bezna pentru ca noap­tea cabinele telefonice sunt luminate inauntru.

In subsolul ambasadei Kevin Brown facu explozie.

— De partea cui dracu' se crede Quinn asta? intreba el. Se poarta cu ticalosul de parca ar fi cea mai aleasa mirodenie.

Cei patru agenti ii tinura isonul.

In Kensington, Sam Somerville si Duncan McCrea puneau si ei aceeasi intre­ba­re. Quinn se intinse insa pe canapea si ridica doar din umeri, intorcandu?se la cartea pe care o citea. Spre de­osebire de novici, stia ca are de facut doua lucruri: sa incerce sa patrunda in mintea celui de la capatul firului si sa incerce sa?i castige increderea.

Banuia deja ca Zack nu era fraier deloc. Pana in prezent, in orice caz, comise­se prea putine greseli, altfel ar fi fost prins deja. Asa ca precis ca stia si el ca telefoanele ii erau suprave­gheate si urmarite. Quinn nu?i spusese nimic de care sa nu fi avut deja cunostinta. Oferindu?i un sfat cum sa ramana in sigu­ranta si libertate nu il facea in nici un caz pe Zack sa actioneze altfel decat ar fi facut?o chiar si fara indicatiile lui Quinn. Quinn incerca doar sa construiasca o punte, oricat de respin­gatoare era aceasta activjtate, asezind primele caramizi intr?o le­gatura personala cu un ucigas care, asa spera, il va determina pe individ sa creada, aproape fara voie, ca atat el cat si Quinn aveau un tel comun si ca autoritatile erau acelea care le sta­teau impotriva.

Din timpul anilor petrecuti in Anglia, Quinn stia ca accentul american poate suna pentru urechile englezilor drept cel mai prietenos ton din lume. Poate din cauza taraganarii. Mai ama­bila decat tonul repezit al britanicilor. Quinn isi accentuase tara­ganarea cu putin peste nivelul sau obisnuit. Era vital ca sa nu?i lase lui Zack impresia ca ii vorbea de sus sau ca isi batea joc de el. Si tot atat de vital era sa nu lase sa?i scape scarba fata de acest om care rastignea pe cruce un tata si o mama aflati la trei mii de mile departare. Era atat de convingator, incat il insela pe Kevin Brown.

Dar nu si pe Cramer.

— Tare mi?as dori sa?l tina pe ticalosul asta de vorba macar un pic mai mult, zise comandantul Williams. Ca unul din cole­gii nostri din provincie sa apuce sa?l vada la fata, sau macar masina.

— Nu inca, ii spuse Cramer clatinand din cap. Problema este ca acesti detec­tivi de politie de la posturile mai mici din provincie nu sunt niste agenti experi­men­tati cand vine vorba de urmarirea oamenilor. Quinn o sa incerce sa prelun­geas­ca pe­rioadele de conversatie mai tarziu, in speranta ca Zack n?are sa observe.

Zack nu mai dadu nici un telefon in seara aceea; nici unul pana a doua zi de dimineata.

Andy Laing isi lua o zi libera si pleca la Riad cu o cursa in­terna saudita, unde cauta si izbuti sa obtina o intrevedere cu di­rectorul general Steve Pyle.

Blocul in care se gaseau birourile BIAS din capitala saudita era departe de cladirea cu aspect de fortareata a Legiunii straine din Jiddah.

Dupa o asteptare de treizeci de minute, fu poftit in cabine­tul directorului general un sir de incaperi atat de luxoase incat, pana si presedintele de la Rock­man?Queens care, cu sase luni in urma, se oprise pentru o scurta vizita trebuise sa recunoasca faptul ca erau mai luxoase pana si decat locuinta lui.

Steve Pyle era un director voinic si deschis, care se mandrea cu modul patern in care isi trata angajatii mai tineri.

Il saluta pe Laing cu amabilitate dar si cu oarecare uimire.

— Domnul Al?Haroun nu m?a anuntat de venirea ta, Andy, ii spuse el. Ti?as fi trimis o masina sa te astepte la aeroport.