The Negotiator. Negociatorul

Essexul de Vest, putin mai lateral de autostrada M.11 care ducea de la Londra la Cambridge. Se scursera trei minute pana sa ajunga un politist in civil langa cabine si de?acuma erau toate goale. Cel care daduse telefonul fusese inghitit in multime.

La aceeasi ora, Andy Laing lua masa de pranz la cantina personalului execu­tiv al sucursalei BIAS din Jiddah. Il insotea prietenul si colegul lui domnul Amin, directorul pakistanez pen­tru operatii.

— Sunt foarte nedumerit, prietene, i se plangea tanarul pa­kistanez. Ce se intampla?

— Nu stiu, ii raspunse Laing. Tu sa?mi spui mie.

— Stii sacul postal care pleca in fiecare zi de aici la Lon­dra? Am avut o scri­soare urgenta pentru Londra, inclusiv niste documente. Am nevoie de un ras­puns urgent. Cand o sa?l pri­mesc? Ma tot intreb. De ce n?a venit? M?am interesat la biroul de expeditii de ce nu am nici un raspuns. Mi?au spus ceva tare ciudat.

Laing isi lasa jos cutitul si furculita.

— Ce raspuns, amice?

— Imi spun ca e intarziat. Toate mesajele de aici pentru Londra sunt duse o zi la biroul din Riad inainte sa porneasca mai departe.

Laing isi pierdu pofta de mancare. Avea o senzatie de gol in stomac, dar in nici un caz de foame.

— De cand zici ca se petrece treaba asta?

— Cred ca de o saptamana.

Laing pleca de la cantina si se intoarse la birou. Pe masa il astepta un mesaj de la directorul sucursalei, domnul Al?Haroun. Domnul Pyle dorea sa?l vada neintarziat la Riad.

Lua cursa saudita de dupa?amiaza care facea naveta de la Jiddah la Riad. Pe drum ii venea sa se ia la palme. Mintea cea de pe urma e foarte buna, numai daca ar fi trimis pachetul pen­tru Londra cu posta obisnuita... Ii adresase personal revizorului sef si o scrisoare cu o asemenea adresa, si inca scrisa chiar de mana lui, sarea in ochi de la o posta cand scrisorile aveau sa fie raspandite pe biroul lui Steve Pyle. Fu introdus in cabinetul acestuia exact dupa ce banca isi inchisese portile pentru public.

Nigel Cramer veni sa?l vada pe Quinn la ora pranzului, ora Londrei.

— Ai incheiat schimbul la doua milioane de dolari, spuse el.

Quinn il aproba clatinand din cap.

— Felicitarile mele, ii spuse Cramer. Treisprezece zile e chiar foarte repede pentru o chestie ca asta. Apropo, sfranciocul meu domesticit a ascultat telefonul de dimineata. E de pa­rere ca omul e serios, sub mare tensiune de a scapa din treaba asta.

— Va trebui sa mai suporte cateva zile, zise Quinn. Toata lumea va trebui sa mai suporte. L?ai auzit ca a cerut diamante in loc de bancnote. E nevoie de timp ca sa le adune. Vreun fir spre birlogul lor?

Cramer isi clatina capul cu regret.

— Ma tem ca nu. Am verificat pana la ultima inchiriere po­sibila. Ori nu stau intr?un cartier cu case de inchiriat, ori au cumparat?o pe nenorocita aia. Sau au imprumutat?o.

— Nici o sansa de verificat cumpararile directe? intreba Quinn.

— Ma tem ca nu. Volumul proprietatilor cumparate si vandute in estul Angli­ei e de?a dreptul imens. Exista mii si mii deti­nute de cetateni straini, corporatii straine sau firme ai caror im­puterniciti avocati, banci et caetera le reprezinta la vanzare. Ca si locul asta, de exemplu.

Era o intepatura la adresa lui Lou Collins si CIA, care as­cultau.

— Apropo, am vorbit cu unul din oamenii nostri din cartie­rul Hatton Gar­den, care a discutat cu un contact de?al lui din comertul cu diamante. Oricine ar fi, omul dumitale se pricepe la diamante. Sau unul din acolitii lui. Ce ti?a cerut e usor de cum­parat si de plasat. Si fara greutate. Cam un kilogram, poate ceva mai mult. Te?ai gandit cum o sa faci schimbul?

— Sigur ca da, ii raspunse Quinn. As vrea sa ma ocup sin­gur de asta. Dar nu vreau nici un microfon ascuns probabil ca or sa se gandeasca si ei la asta. Nu cred ca au sa?l aduca pe Simon la rendez?vous, asa ca tot poate sa moara daca exteta in­selatorii.

— Fii fara grija, domnule Quinn. Evident ca ne?ar placea sa incercam sa punem mana pe ei, dar sunt si eu de parerea dumitale. Din partea noastra n?o sa fie nici un fel de trucuri, nici un act de eroism.

Kevin Brown isi petrecu dimineata inchis in biroul lui de sub ambasada. La deschiderea magazinelor, isi trimise doi din­tre oameni sa cumpere o lista de articole de care avea nevoie: o harta la scara mare a zonei de nord a Londrei, pe o raza de cincizeci de mile in toate directiile; o folie de plastic de aceleasi dimensi­uni; creioane de ceara de diferite culori. Isi aduna echipa de detectivi si intinse plasticul peste harta.

— In ordine, hai sa ne uitam la cabinele astea pe care le?a folosit sobolanul. Chuck, citeste?le una cate una.

Chuck Moxon studie lista.

— Primul apel, Hichin, comitatul Hertfordshire.

— Bun, avem Hichinul chiar... aici.

Infipse o pioneza la Hi­chin.

Zack daduse opt telefoane in treisprezece zile; cel de?al no­ualea era pe cale de a fi dat. Pe rand, au fost infipte pioneze in zona fiecarui apel. Chiar inainte de ora zece, unul dintre cei doi agenti FBI de la postul de ascultare isi vari capul pe usa.

— Tocmai a dat telefon. Ameninta sa?i taie degetele lui Simon cu o dalta.

— Fir?ar al dracului, injura Brown. Timpitul asta de Quinn o sa rateze totul. Stiam eu ca asa o sa se intample. De unde a dat telefon?