The Negotiator. Negociatorul

— Un loc numit Saffron Walden, ii raspunse tanarul.

Dupa ce puse cele noua pioneze la locul lor, Brown uni cu o linie perimetrul zonei respective. Era de forma neregulata si cu­prindea cinci comitate. Lua apoi o rigla si uni extremitatile cu opusul lor din cealalta parte a figurii. In centrul aproximativ aparu un paienjenis de linii care se incrucisau. In extremitatea de sud?est era Great Dunmow, Essex, la nord era St. Neots, Cambridge; iar la vest Milton Keynes din Buckinghamshire.

— Zona cea mai densa a liniilor care se incruciseaza e aici, arata Brown cu degetul chiar la est de Biggleswade, comitatul Bedfordshire. Din zona asta nu s?a dat nici un telefon. De ce?

— Prea aproape de baza? indrazni unul din oamenii lui.

— S?ar putea, baiete, s?ar putea. Uite ce e, vreau sa luati orasele astea de provincie, Biggleswade si Sandy, cele mai aproape de centrul geografic al retelei. Mergeti acolo si faceti vi­zite tuturor agentilor imobiliari care au birouri in orasele astea. Dati?va drept clienti posibili, care cautati o casa mai retrasa ca sa scrieti o carte sau ceva de genul asta. Ascultati tot ce au sa va spuna poate vreun loc care urmeaza sa se elibereze in curand, poate vreun loc pe care ar fi putut sa vi?l inchirieze acum trei luni dar l?a luat altcineva. Ati inteles?

Dadura din cap cu totii.

— Trebuie sa?l anuntam pe domnul Seymour ca plecam? in­treba Moxon. Vreau sa zic, poate ca Scotland Yardul a fost deja in zona asta.

— Lasa?l pe domnul Seymour in seama mea, ii raspunse Brown ca sa?l linisteasca. Ne intelegem foarte bine. Iar copoii poate ca au fost acolo dar poate ca le?a scapat ceva. Poate ca da, poate ca nu. Noi doar verificam.

Steve Pyle il intampina pe Laing cu o tentativa de bonomie obisnuita.

— Eu... aa... te?am chemat aici, Andy, pentru ca mi s?a ce­rut de la Londra sa le faci o vizita. Se pare ca asta poate fi in­ceputul unei cariere ascendente pentru tine.

— Sigur, ii raspunse Laing. Cererea asta de la Londra are cumva vreo legatu­ra cu pachetul si raportul trimise de mine si care n?au ajuns niciodata fiindca au fost interceptate in biroul acesta?

Pyle renunta la orice urma de amabilitate.

— Foarte bine. Esti destept, poate chiar prea destept. Dar ti?ai bagat nasul in lucruri care nu te privesc. Am incercat sa te previn, dar nu, a trebuit sa mergi mai departe, sa faci pe detec­tivul particular. Perfect, am sa dau cartile pe fata. Eu te transfer la Londra. Nu te potrivesti aici, Laing. Nu sunt satisfacut de ac­tivitatea ta. Te intorci inapoi. Asta?i. Ai sapte zile la dispozitie ca sa?ti faci ordine la birou. Ti s?a retinut biletul de avion. Peste sapte zile.

Daca ar fi fost mai in varsta, mai matur, Andy Laing proba­bil ca si?ar fi jucat cartile cu mai mult sange rece. Dar era furios ca un individ cu nivelul pe care Pyle il avea in banca putea sa fure banii clientilor ca sa se imbogateasca dumnealui. Si avea naivitatea celor tineri si entuziasti, convingerea ca Binele avea sa triumfe. In pragul usii se intoarse:

— Sapte zile. Ca sa ai destul timp sa aranjezi lucrurile la Londra. Nici pomeneala. Ma intorc la Londra, foarte bine, dar ma intorc maine.

Ajunse la timp ca sa prinda cursa de noapte pentru Jiddah. De cum ajunse acolo, se duse glont la banca. Avea pasaportul in sertarul de sus al biroului, impreuna cu alte hartii de valoare furturile din apartamentele europenilor nu erau ceva neobis­nuit iar banca era mai sigura. Cel putin asa era de presupus. Pasaportul lipsea.

* * *

In noaptea aceea intre cei patru rapitori avu loc o cearta.

— Coborati?va dracului glasurile, suierase Zack de mai multe ori. Baissez les voix, merde.

Stia ca oamenii lui ajunsesera la capatul rabdarii. Exista in­totdeauna riscul acesta cand te foloseai de un asemenea material uman. Dupa adrenalina si urle­te­le de la rapirea de langa Ox­ford, fusesera intemnitati zi si noapte intr?o singura casa. Beau berea din cutiile pe care le cumparase el de la statiile de benzina de pe autostrada, stateau ascunsi tot timpul si ii lasau pe cei ce veneau la usa sa tot sune pana li se acrea si plecau fara sa li se raspunda. Incordarea nervoasa fusese foarte mare si nu erau ei oamenii care sa se adanceasca in carti sau in ganduri. Corsicanul asculta toata ziua programele pop in limba franceza, presara­te cu scurte buletine de stiri. Sud?africanul fluiera fals timp de ore intregi si intotdeauna aceeasi melodie, „Marie Marais'. Belgia­nul se uita la televizor, fara sa inteleaga o vorba. Cel mai mult ii placeau desenele animate.

Disputa era asupra hotararii lui Zack de a incheia targul cu negociatorul, ca sa termine odata cu toata treaba, pentru o ras­cumparare de doua milioane.

Corsicanul obiectase si, pentru ca vorbeau amandoi franceza, belgianul tindea sa fie de partea lui. Sud?africanul se saturase, voia sa plece acasa si era de acord cu Zack. Principalul argu­ment al corsicanului era ca puteau sa reziste o vesnicie. Zack stia ca nu era adevarat, dar isi dadea seama ca putea sa ajunga intr?o situatie foarte periculoasa daca le?ar fi spus ca incepusera sa dea semne de clacare si ca nu aveau cum sa mai indure mai mult de inca sase zile de inactivitate si de plictis de moarte.

Asa ca ii linisti, ii impaca, le spuse ca se descurcasera stralu­cit si ca doar in cateva zile aveau sa devina bogati. Gindul la tot banetul acela ii calma si se linistira. Zack se simti usurat ca to­tul se ispravise fara nici o incaierare. Spre deosebire de cei trei oameni din casa, la el problema era nu plictiseala, ci stresul. De fiecare data cand era la volanul masinii pe strazile aglomerate stia ca orice verificare intamplatoare a politiei, sau o coliziune usoara cu o alta masina, sau un mic moment de neatentie ar fi atras un politist cu casca albastra, care s?ar fi uitat pe geamul masinii si s?ar fi intrebat de ce purta peruca si mustata falsa. Deghizarea mergea pe o strada aglomerata, dar nu la o distanta de cincisprezece centimetri.

De cate ori intra intr?una din cabinele telefonice, avea imagi­nea mentala a vreunei greseli intamplatoare, a unei localizari mai rapide ca de obicei, a unui politist civil la numai cativa metri, care sa dea alarma prin radio si sa se indrepte spre ca­bina in care se afla el. Zack purta arma si stia ca avea sa se fo­loseasca de ea pentru a scapa. In cazul acesta insa, trebuia sa abandoneze Volvo-ul, parcat intotdeauna la cateva sute de metri mai departe, si sa scape pe jos. Vreun membru mai idiot al multimii s?ar fi putut sa incerce sa?l opreasca. Ajunsese intr?un asemenea hal ca, ori de cate ori vedea vreun politist umbland pe strazile pe care si le alesese pentru a da telefon, simtea ca i se rasuceste ceva in stomac.

— Du?te sa?i duci pustiului mancarea, ii spuse el sud?africanului.

Simon Cormack era de cincisprezece zile in celula lui subte­rana si de treisprezece de cand raspunsese la