The Negotiator. Negociatorul

De fapt, aveau sa treaca sapte.

Andy Laing nu izbuti sa aiba o intrevedere cu domnul Al?Haroun, directorul sucursalei, decat a doua zi dimineata. Dar nu isi pierdu noaptea de pomana.

Domnul Al?Haroun fiind infruntat, s?a dovedit plin de scuze binevoitoare cum numai un arab bine crescut poate sa fie atunci cand se confrunta cu un occidental infuriat. Problema il umplea de nemasurat regret, fara indoiala o situatie nefericita, a carei rezolvare se afla in mainile atotanduratorului Allah; nu avea mai mare placere decat sa?i inapoieze pasaportul domnului Laing, pe care il luase in custodie peste noapte numai si numai la cererea specifica a domnului Pyle. Se indrepta spre seif, de unde scoase cu degetele lui subtiri si bronzate pasaportul albas­tru american si i?l dadu inapoi.

Laing se linisti, ii multumi cu mai oficialul si gratiosul „Ashkurak' si se retrase. Numai dupa ce ajunsese inapoi in biroul lui ii dadu prin cap sa se uite in el.

In Arabia Saudita strainii nu au nevoie doar de o vizita de intrare, ci si de una de iesire din tara. Viza lui Laing, valabila pe o perioada nelimitata, fusese anulata. Stampila Oficiului de control al emigrarii, din Jiddah era perfect autentica. Fara in­doiala, reflecta el cu amaraciune, domnul Al?Haroun avea un prieten pe acolo. Era, de altfel, sistemul local de a face afaceri.

Dindu?si seama ca nu avea cum sa plece, Andy Laing se ho­tari sa evadeze. Isi aduse aminte de ceea ce ii povestise candva seful de la Operatii.

— Amin, prietene, nu ziceai tu odata ca ai o ruda la Servi­ciul de imigrare de aici? il intreba el.

Amin nu descoperi nici o capcana in aceasta intrebare.

— Da, e adevarat. Un var.

— In ce birou lucreaza?

— Ah, dar nu aici, prietene. E la Dhahran.

Dhahran nu era in apropierea Jiddahului, situat la Marea Rosie, ci tocmai in cealalta parte a tarii, de la extrema rasari­teana, la Golful Persic. Spre sfarsitul diminetii, Andy Laing ii dadu un telefon domnului Zulfiqar Amin, la biroul acestuia din Dhahran.

— La telefon domnul Steve Pyle, directorul general al Ban­cii de Investitii a Arabiei Saudite, spuse el. Unul din angajatii mei se afla cu treaba la Dhahran in momentul de fata si trebuie sa plece urgent in Bahrein. Din nefericire, mi?a spus ca i?a expi­rat viza. Dumneata stii cat dureaza treaba asta in mod normal... Ma gandesc ca, in virtutea aprecierilor de care se bucura varul dumitale la noi la firma... O sa vezi ca domnul Laing e foarte generos...

In pauza de pranz, Andy Laing se intoarse in apartamentul lui. Isi facu valiza si lua cursa Saudia de la ora 15.00 spre Dhahran. Domnul Zulfiqar Amin il astepta. Emiterea unei noi vize de iesire ii lua doua ore si o mie de riali.

Domnul Al?Haroun observa lipsa directorului de la Credit si marketing cam la ora cand aceasta decola spre Dhahran. Veri­fica la aeroportuf din Jiddah, dar numai pe cursele internatio­nale. Nici urma de Laing. Nedumerit, dadu un telefon la Riad. Pyle il intreba daca Laing putea fi oprit sa se imbarce pe orice cursa, fie ea si interna.

— Ma tem, draga colega, ca asa ceva nu poate fi aranjat, ii raspunse domnul Al?Haroun, intristat ca trebuia sa?l dezama­geasca. Dar pot sa?l intreb pe priete­nul meu daca a plecat cu vreun avion intern.

Laing fu descoperit in Dhahran chiar in clipa cand trecea granita pe soseaua care ducea in Emiratul Bahrein invecinat. De acolo ii fu foarte usor sa ia un avion al companiei British Air­ways, care facea escala in cursa dinspre Mauritius spre Londra.

Nestiind ca Laing obtinuse o noua viza de iesire, Pyle as­tepta pana a doua zi dimineata si de?abia atunci telefona la banca din Dhahran ca sa?i puna pe anga­jatii acesteia sa vada cu ce se ocupa Laing pe acolo. Dar nici dupa trei zile aces­tia nu aflasera inca nimic.

La trei zile dupa ce ministrul apararii fusese insarcinat de comitetul de la Washington sa faca rost de pachetul cu dia­mante cerut de Zack, Stannard ii anunta ca aceasta misiune dura mai mult decat fusese prevazut. Banii ii fusesera deja pusi la dispozitie; in privinta lor nu era nici o problema.

— Uitati care?i treaba, le spuse el colegilor sai. Eu nu ma pricep deloc la diamante. Dar contactele mele din acest dome­niu ma folosesc de trei, toti oameni discreti si intelegatori mi?au spus ca numarul de pietre de care e vorba este considera­bil. Rapitorul acesta a cerut meleuri amestecuri brute, ne­slefuite, de o cincime de carat pana la o jumatate de carat, si de calitate medie. Pietrele respective, asa mi s?a spus, valoreaza in­tre doua sute cincizeci si trei sute de mii de dolari caratul. Ca o masura de prevedere, au calculat la pretul de baza de doua sute cincizeci. E vorba aici de vreo opt mii de carate.

— Si care?i problema? intreba Odell.

— Timpul, ii raspunse Morton Stannard. La o cincime de carat de piatra, inseamna patruzeci de mii de pietre. La juma­tate de carat, saisprezece mii. La un amestec de diferite greutati, sa zicem cam douazeci si cinci de mii de pietre. E foarte mult de adunat si inca repede. Trei oameni cumpara pe rupte si in­cearca sa nu faca valuri.

— Si care?i termenul? intreba Brad Johnson. Cand sunt gata de expediere?

— Peste inca o zi sau doua, ii raspunse ministrul apararii.

— Stai pe capul lor, Morton, ii ordona Odell. Am incheiat un targ. Nu?i mai putem lasa pe baiat si pe taica?sau sa astepte prea multa vreme.

— In clipa cand le am in sac, cantarite si expertizate, o sa le ai, il asigura Stannard.

A doua zi dimineata, Kevin Brown primea un telefon perso­nal la ambasada de la unul din oamenii Iui.

— S?ar putea sa fi dat de ceva, sefule, ii spuse agentul cu glas incordat.

— Nu mai sufla nici o vorba la telefon, baiete. Misca?ti fun­dul aici, repede. Spune?mi intre patru ochi.

Agentul ajunse la Londra la prinz. Ceea ce avea de spus era mai mult decat interesant.

La est de orasele Biggleswade si Sandy, ambele pe soseaua A.1 care pornes­te din Londra catre partea de