The Negotiator. Negociatorul

intrebarea despre matusa Emily si era sigur ca tatal lui incerca sa?l scoata de acolo. Isi dadea seama acum ce inseamna sa stai in carcera si se intreba cum izbutisera unii sa supravietuiasca luni si chiar ani de zile. In inchisorile de care auzise el cel putin, la carcera aveau ustensile de scris, carti, uneori chiar si televizor, ceva cu care sa?si ocupe mintea. El nu avea nimic. Dar era un baiat tare si hotarat sa nu se dea batut.

Facea regulat exercitii de gimnastica, fortandu?se sa depa­seasca letargia prizonieratului, facand genoflexiuni de zece ori pe zi, alergand pe loc de alte doua­s­­prezece. Era tot in tenisi, sosete, pantaloni scurti si maiou si isi dadea seama ca trebuie sa fi mi­rosit ingrozitor. Folosea galeata pentru nevoi cu cea mai mare atentie, ca sa nu faca murdarie pe jos, si era recunoscator ca ii era golita la fiecare doua zile.

Mincarea era anosta, mai ales prajeli si hrana rece, dar sufi­cienta. N?avea, bineinteles, nici un aparat de ras, asa ca ii cres­cuse o barba razleata si mustata. Parul i se lungise; incerca sa si?l pieptene cu degetele. Ceruse, si pana la urma i se adusese, o galeata de plastic si un burete. Nu?si daduse niciodata seama pana atunci cata recunostinta poate sa simta un om pentru ca i se oferea posibilitatea de a se spala. Se dezbracase pana la piele, lasandu?si chilotii pana la jumatatea lantului de la glezna, ca sa nu si?i ude, si se stersese cu buretele din cap pana in picioare, frecandu?se bine ca sa?si curete pielea. Se simtise dupa aceea transfor­mat. Dar nu incercase nici o manevra pentru a evada. Lantul era imposibil de rupt; usa solida si incuiata pe dinafara.

Intre exercitii, incerca sa?si umple mintea cu tot felul de lu­cruri; recita toate poeziile pe care era in stare sa si le aduca aminte, se facea ca isi dicteaza auto­bio­grafia unui stenograf in­vizibil, rememorand tot ce i se intamplase pana la varsta de doua­zeci si unu de ani. Si se gandea la casa lui, la New Haven si la Nantucket si la Yale si la Casa Alba. Se gandea la mami si la tati si ce mai faceau ei; spera ca nu erau prea ingrijorati din cauza lui dar isi inchipuia ca, de fapt, sunt. Numai daca ar fi putut sa le spuna ca era bine, in forma, ca se gandea la ei...

Se auzira trei batai puternice in usa. Se intinse dupa gluga cea neagra si si?o trase peste cap. Masa de seara sau o fi fost micul dejun...?

***

In aceeasi seara, dar dupa ce Simon Cormack adormise, pe cand Sam Somer­ville se afla in bratele lui Quinn si magnetofonul respira adanc in fata microfonului din priza, cu cinci fusuri orare mai la apus, comitetul de la Casa Alba se intrunea in sedinta de noapte. Pe langa membrii obisnuiti ai Cabinetului si sefii de departamente, participau si Philip Kelly de la FBI si David Weintraub de la CIA.

Ascultara inregistrarea telefonului dat de Zack lui Quinn, glasul repezit al infractorului englez si taraganarea linistitoare a americanului care incerca sa?l calmeze, asa cum facusera zilnic in ultimele doua saptamani.

Dupa ce Zack ispravi, Hubert Reed era verde la fata.

— Dumnezeule, exclama el socat, dalta si ciocan cu sange rece. Omul asta e un animal.

— Stim asta, ii spuse Odell. Dar, cel putin, acum s?a conve­nit asupra ras­cumpararii. Doua milioane de dolari. In dia­mante. Vreo obiectie?

— Bineinteles ca nu, raspunse Jim Donaldson. Tara asta o sa plateasca suma cu usurinta, pentru fiul Presedintelui. Ma surprinde doar ca a durat doua saptamani.

— De fapt, e foarte repede, sau asa mi s?a spus, interveni Bill Walters.

Don Edmonds il aproba clatinand din cap.

— Vrem sa ascultam si restul, inregistrarile din apartament? intreba vicepre­sedintele.

Nu voia nimeni.

— Domnule Edmonds, ce parere ai despre ceea ce i?a spus lui Quinn domnul Cramer de la Scotland Yard? Vreun comen­tariu de la oamenii dumneavoastra?

Edmonds ii arunca o privire piezisa lui Philip Kelly, dar ras­punse in numele Biroului.

— Oamenii nostri de la Quantico sunt de acord cu colegii lor britanici, spuse el. Acest Zack este la capatul puterilor, vrea sa ispraveasca, sa faca schimbul. Tensiunea se simte in glas, de aici foarte probabil si amenintarile. Sunt de acord cu analistii de acolo si asupra altei probleme. Ca, dupa cum se pare, Quinn a stabilit un soi de empatie precauta cu animalul asta de Zack. Se pare ca efortu­rile lui si asta a luat doua saptamani Z, continua el aruncand o privire spre Jim Donaldson in timp ce vorbea, de a se prezenta ca fiind cel care incearca sa?l ajute pe Zack, in timp ce noi, cei de aici si cei de acolo, suntem oamenii rai care ii fac probleme, toate eforturile acestea au avut succes. Lucrul acesta poate sa fie de o importanta primordiala in pro­cesul de predare sigura si fara pericole. Cel putin asa spun spe­cialistii in analiza glasului si cei in psihologia comportamentala.

— Dumnezeule, ce munca, sa vorbesti ca sa castigi increde­rea unui ticalos ca asta, observa Jim Donaldson cu dispret.

David Weintraub, care se uitase pana atunci in tavan, ii arunca o privire secretarului de stat. Pentru a?i mentine pe niste amatori ca dumnealui in functii, ar fi putut el sa?i spuna dar n?o facu, el si oamenii lui trebuiau de multe ori sa aiba de a face cu indivizi de teapa lui Zack.

— In ordine, domnilor, zise Odell, suntem de acord cu targul. Pana la urma mingea a ajuns inapoi la noi in America, asa ca e bine sa ne grabim. Eu personal cred ca acest Quinn a facut o treaba foarte buna. Daca reuseste sa aduca inapoi baiatul tea­far si nevatamat, e numai datorita lui. Si acum, diamantele. De unde le luam?

— New York, spuse Weintraub, centrul mondial al diaman­telor.

— Morton, tu esti din New York. Ai ceva contacte discrete pe care sa le pui urgent in actiune? il intreba Odell pe fostul bancher.

— Sigur ca da, ii raspunse Stannard. Cat am lucrat la Rockman?Queens am avut o serie de clienti foarte importanti in co­mertul cu diamante. Foarte discreti sunt obligati sa fie. Vrei sa ma ocup de asta? Dar cum e cu banii?

— Presedintele a insistat sa plateasca rascumpararea perso­nal, nu vrea altfel cu nici un chip, zise Odell. Dar nu vad de ce sa fie deranjat cu toate amanuntele astea. Hubert, pot da Fi­nantele un imprumut personal Presedintelui pana cand o sa?si li­chideze el conturile depuse?

— Nici o problema, zise Hubert Reed. O sa primesti banii, Morton.

Comitetul se ridica in picioare. Odell trebuia sa?l vada pe Presedinte la Locuinta executiva.

— Cat poti de repede, Morton, spuse el. Vreau sa discutam aici peste doua?trei zile. Cel mult.