The Negotiator. Negociatorul

de Radio City, ii raspunse o incepatoare care, mai tarziu, avea sa recu­noasca plangand ca nici nu?i trecuse prin cap sa puna la indoiala afirmatia ca era consilierul de presa al ambasadei SUA, care transmitea un comunicat autentic. Dupa numai saptezeci de se­cunde, acesta era transmis in eter de glasul plin de emotie al prezentatorului.

Nigel Cramer nu?l auzi, insa fiica lui, adolescenta, da.

— Taticule, ii striga ea de la bucatarie, o sa?i prindeti as­tazi?

— Sa?i prindem pe cine? o intreba tatal, imbracandu?se de plecare in hol. Masina oficiala il astepta la colt.

— Pe rapitori stii tu.

— Ma indoiesc. De ce ma intrebi?'

— Asa zice la radio.

Cramer simti ca parca il lovise cineva la plex. Se intoarse din usa si intra in bucatarie. Fata prajea piine.

— Ce a spus exact la radio? o intreba el cu glasul intepenit.

Aceasta ii relata. Ca urma sa se efectueze schimbul rascum­pararea contra lui Simon Cormack in cursul zilei si ca auto­ritatile erau incredintate ca rapitorii aveau sa fie prinsi cu totii pe parcursul acestei efectuari. Cramer alerga la masina, lua re­ceptorul de pe bord si incepu sa dea o serie de telefoane dispe­rate in timp ce masina il transporta in cea mai mare goana.

Era prea tarziu. Zack nu ascultase programul, sud?africanul insa da.

CAPITOLUL NOUA

Telefonul lui Zack sosi mai tarziu ca de obicei la ora 10.20 dimineata. Daca in ziua precedenta fusese infuriat de raidul asupra fermei din Bedfordshire, acum era aproape turbat si in pragul isteriei.

Nigel Cramer avusese timp sa?l avertizeze pe Quinn, din ma­sina cu care gonea spre Scotland Yard. Cand Quinn lasa din mana receptorul, Sam il vazu pentru prima oara vizibil zdrunci­nat. Se plimba prin apartament in tacere; ceilalti doi stateau si il urmareau infricosati. Auzisera esenta celor comunicate de Cramer la telefon si aveau senzatia ca, pe undeva, totul avea sa dea gres.

Asteptand sa sune telefonul direct, nestiind daca rapitorii as­cultasera sau nu emisiunea de la radio sau cum aveau sa reac­tioneze in caz ca da, Sam simtea ca o apuca greata de atata in­cordare. Cand telefonul suna in sfarsit, Quinn raspunse cu obis­nuitul sau calm si buna dispozitie. Zack nici macar nu?si mai batu capul cu preambuluri.

— Ei bine, de data asta ai dat?o al dracului de rau in bara, yankeu imputit. Ma crezi idiot, nu?i asa? Ei bine, fraierul esti tu, amice. Pen'ca o sa arati ca un fraier pe cinste cand o sa?ngropi starvul lui Simon Cormack.

Quinn mima convingator socul si uluirea.

— Zack, despre ce naiba vorbesti? Ce nu?i in regula?

— Termina, urla rapitorul, ridicandu?si glasul lui grosolan. Daca n?ai ascul­tat stirile, atunci intreaba?i pe amicii tai de la politie. Si nu mai tot spune ca?i o minciuna a venit chiar de la blestemata ta de ambasada.

Quinn il convinse pe Zack sa?i spuna ce auzise, cu toate ca stia prea bine si el. Povestirea il facu pe Zack sa se calmeze usor; si timpul i se apropia de sfarsit.

— Zack, e o minciuna, un fals. Orice schimb va fi doar intre tine si mine, amice. Singuri si neinarmati. Fara dispozitive de aflare a directiei, fara trucuri, fara politie, fara soldati. Tu dictezi termenii, locul, timpul. Numai asa o sa accept eu.

— Da, bine, e prea tarziu. Oamenii tai vor un starv, asta au sa si aiba.

Era gata sa inchida. Pentru ultima oara. Quinn stia ca daca se intampla lucrul acesta, totul avea sa se ispraveasca. Peste zile sau saptamani, cineva avea sa intre intr?o casa sau apartament de pe undeva, un om de serviciu, un ingriji­tor, un agent imobi­liar, si el avea sa fie acolo. Unicul fiu al Presedintelui, impus­cat in cap, sau sugrumat, pe jumatate descompus...

— Zack, te implor, mai stai numai cateva secunde.

Pe chipul lui Quinn sudoarea se scurgea siroaie, prima data cand arata in­cor­darea intensa pe care o stransese in sine in aceste ultime douazeci de zile. Stia cat de aproape se afla de de­zastru.

In centrala din Kensington, un grup de tehnicieni Telecom si ofiteri de politie se uitau la monitoare si ascultau delirul care curgea ca un torent pe fir; in strada Cork, sub trotuarele elegan­tului Mayfair, patru oameni de la MI?5 erau intepeniti in foto­lii, nemiscati in fata furiei turbate care tasnea dinspre vorbitor in incapere si banda se invartea singura in tacere.

La ambasada SUA din Grosvenor Square erau doi tehni­cieni ELINT si trei agenti FBI, plus Lou Collins de la CIA si reprezentantul FBI?ului; Patrick Seymour. Stirea transmisa Ia emisiunea de dimineata ii adunase pe toti acolo, presimtind ceva de genul celor auzite acum ceea ce nu facea nicidecum ca lucrurile sa stea mai bine.

Faptul ca toate posturile de radio ale natiunii, inclusiv Ra­dio City, denunta­sera cale de doua ore apelul fals de la ora mi­cului dejun era neesential. Stiau cu totii lucrul acesta; puteau sa repudieze scurgerea de informatii cat le poftea inima de schimbat tot nu se mai schimba nimic. Asa cum spusese Hitler, minciuna cea mare este cea care e crezuta.

— Te rog, Zack, lasa?ma sa vorbesc personal cu Presedin­tele Cormack. Inca douazeci si patru de ore, numai atat. Dupa atata vreme, nu arunca totul pe apa sambetei. Presedintele are autoritatea sa le ordone cretinilor astora sa plece de aici si sa lase totul doar in seama ta si a mea. Numai noi doi suntem singurii in care poate avea incredere ca o sa facem bine lucru­rile. Tot ce?ti cer, dupa douazeci de zile, este inca una doar. Douazeci si patru de ore. Zack, numai atat.

Pe fir urma o pauza. Undeva, pe strazile din Aylesbury, Buckinghamshire, un tanar agent de politie se indrepta cu pas normal spre sirul de cabine telefo­nice.

— La ora asta, maine, zise Zack in cele din urma si inchise.

Pleca din cabina si de?abia daduse coltul cand, de pe o alee, se ivi politistul in civil care arunca o privire spre