The Negotiator. Negociatorul

telefonica. Pentru mine este cat se poate de limpede, ca si pentru revizorul intern de aici de fata, ca esti un ticalos, Laing, si un delapi­dator.

Lui Laing nu?i venea sa?si creada urechilor. Arunca o privire cerand sprijin de la contabil. Omul se uita in tavan.

— Mi s?a povestit tarasenia, continua directorul. Toata ta­rasenia. Toata tarasenia adevarata.

In caz ca Laing nu avea idee despre ce era vorba, ii povesti tanarului ceea ce stia de?acum cu certitudine ca era adevarat. Laing delapidase bani din contul unui client, Ministerul Lucra­rilor Publice. Nu o suma mare in termeni sauditi, dar destul; 1% din fiecare factura platita de minister contractorilor. Dom­nul Amin, din nefericire, nu observase cifrele; dar domnul Al?Haroun vazuse cifrele eronate si il alertase pe domnul Pyle.

Directorul general din Riad, intr?un exces de devotament, incercase sa apere cariera lui Laing, insistand doar ca suma sus­trasa sa fie pusa inapoi, pana la ultimul rial, in contul ministe­rului, ceea ce se si facuse.

Raspunsul lui Laing la acest gest de extraordinara solidari­tate din partea unui coleg, in furia sa nemasurata de a fi pierdut banii, fusese de a?si petrece o noapte intreaga in sucursala Jiddah ca sa falsifice registrele pentru a „dovedi' ca o suma mult mai mare fusese delapidata chiar cu colaborarea lui Steve Pyle in persoana.

— Dar banda pe care am adus?o cu mine, protesta Laing.

— Falsuri, bineinteles. Avem inregistrarile reale aici. Azi di­mineata am dat ordin computerului nostru central sa intre in computerul din Riad si sa verifice. Inregistrarile adevarate sunt acum aici, pe biroul meu. Ele arata limpede ce s?a intamplat. Cei 1% pe care i?ai furat au fost pusi la loc. Nu lipseste nici un alt ban. Reputatia bancii in Arabia Saudita a fost salvata, mul­tumim lui Dumnezeu sau, mai degraba, sa?i multumim lui Steve Pyle.

— Dar nu?i adevarat, protesta Laing prea ascutit. Delapida­rea pe care Pyle o comitea impreuna cu asociatul lui necunoscut era de zece la suta din platile ministerului.

Directorul general se uita impietrit la Laing si apoi la dove­zile proaspat sosi­te de la Riad.

— Al, intreba el, vezi vreo inregistrare ca s?au luat zece la suta?

Contabilul nega clatinand din cap.

— Ar fi absurd, in orice caz, zise el. La sumele uriase manuite, 1% mai poate fi ascuns intr?un minister mare de pe acolo. Dar 10% niciodata. Revizia anuala din aprilie ar fi descoperit potlogaria. Si atunci unde ai fi fost? Intr?o imputita de celula saudita, pe vecie. Putem presupune, nu?i asa, ca guvernul saudit va mai fi acolo si la primavara, nu crezi?

Directorul general surase glacial. Era cat se poate de evident.

— Ba da. Ma tem, zise in incheiere revizorul, ca e un caz incheiat. Domnul Pyle nu ne?a facut numai noua o mare fa­voare, ti?a facut si dumitale una, dom­nu­le Laing. Te?a salvat de la o lunga condamnare la inchisoare.

— Ceea ce cred ca probabil si meriti, spuse directorul. In orice caz, noi n?avem cum sa facem asa ceva. Si nu ne place scandalul. Noi furnizam personal multor banci din lumea a treia si n?avem nevoie de nici un scandal. Dar dum­nea­ta, dom­nule Laing, nu mai faci parte din personalul bancii. Scrisoarea de demitere e in fata dumitale. Bineinteles ca n?o sa primesti nici un ban de preaviz si nici vorba de referinte. Acuma te rog sa pleci.

Laing stia ca era o sentinta: n?avea sa mai lucreze niciodata la nici o banca din lume. Dupa saizeci de secunde se gasea pe trotuarul din strada Lombard.

La Washington, Morton Stannard ascultase delirul lui Zack inregistrat pe banda care se derula pe masa de conferinte din Sala operativa.

Stirile despre iminentul schimb de la Londra, reale sau nu, galvanizasera presa din Washington, a carei frenezie renascuse. Inca dinainte de ivirea zorilor, Casa Alba fusese inundata de te­lefoane care cereau amanunte, iar purtatorul de cuvant era din nou la capatul puterilor.

La terminarea benzii, cei opt membri prezenti ramasera muti de indignare.

— Diamantele, se rasti Odell. Faci promisiuni dupa promi­siuni. Unde dracu' sunt?

— Sunt gata, ii raspunse prompt Stannard. Imi cer scuze pentru optimismul meu exagerat de la inceput. Nu ma pricep deloc la chestii de genul asta cre­deam ca dureaza mai putin ca sa faci rost de un astfel de lot. Dar sunt gata aproape do­uazeci si cinci de mii de pietre amestecate, toate autentice, si evaluate la doua milioane de dolari putin peste.

— Unde sunt? intreba Hubert Reed.

— In seiful sefului de birou al Pentagonului din New York, biroul care se ocupa cu achizitionarea de sisteme de pe Coasta de Est. Din motive evidente este un seif foarte sigur.

— Si cum facem cu transportul lor la Londra? intreba Brad Johnson. Eu propun sa ne folosim de una din bazele noastre aeriene din Anglia. N?avem nevoie de probleme cu presa la Heathrow sau cine stie ce alte chestii de soiul asta.

— Eu am intalnire cu un expert superior de la aviatia mili­tara peste o ora, spuse Stannard. El o sa ne sfatuiasca asupra celei mai bune modalitati de a face sa ajunga pachetul acolo.

— O sa ne trebuiasca o masina a Companiei care sa le ia de la aeroport si sa le duca la Quinn in apartament, spuse Odell. Lee, ocupa?te tu de asta. La urma urmelor, apartamentul e al tau.

— Nici o problema, il asigura Lee Alexander de la CIA. O sa?l pun pe Lou Collins sa le ia chiar el de la baza aeriana, imediat dupa aterizare.

— Pana maine in zori, ora Londrei, spuse vicepresedintele. La Londra, in Kensington, pana in zori. Stim ceva despre ama­nuntele schimbului?

— Nu, ii raspunse directorul FBI?ului. Fara indoiala ca Quinn o sa puna la punct toate amanuntele, in colaborare cu oamenii nostri.

Aviatia militara a SUA propuse ca pentru traversarea Atlan­ticului sa se foloseasca un avion de vanatoare cu un singur loc, un F?l5 Eagle (Vultur).