The Negotiator. Negociatorul

Tipatul, urletul sau zbieretul, intr?o varietate de tonalitati si accente, rasuna peste nici o ora ca un ecou in apartamentul din Kensington, la Scotland Yard, la Whitehall, la Ministerul de interne, in Downing Street, Grosvenor Square si Aripa de vest a Casei Albe. Nu se poate sa se fi eva­porat.

Dar era intocmai ceea ce si facuse.

CAPITOLUL ZECE

Quinn aruncase valiza diplomat pe ban­cheta din spate a Golfului decapota­bil la treizeci de secunde dupa ce daduse coltul strazii pe care era apartamentul. Cand deschisese diplomatul adus de Collins inaintea zorilor, n?apucase sa za­reasca nici un dispozitiv de de­tectare a directiei, dar nici nu se astepta la asa ceva. Oricine ar fi fost cel care prelucrase geanta in laborator era mult prea des­tept ca sa lase urme vizibile ale implantului. Quinn isi inchipuia insa ca precis diplomatul continea ceva care sa conduca politia si detasamentele ei la orice rendez?vous pe care l?ar fi stabilit el cu Zack.

Asteptand la semafor, deschisese incuietorile, isi indesase pa­chetul cu diamante in haina de piele cu fermoar si aruncase o privire in jur. Golful era chiar langa el. Soferul, incotosmanat cu caciula de blana, nu apucase sa bage de seama nimic.

Dupa o jumatate de mila, Quinn abandonase motoreta; fara obligatoria casca de protectie, mai mult ca sigur ca ar fi atras atentia vreunui politist. Langa Brompton Oratory luase un taxi, ii spusese sa?l duca in Marylebone, il platise in strada George si isi terminase drumul pe jos.

In buzunare avea tot ce reusise sa sustraga din apartament fara sa atraga atentia; pasaportul american si permisul de con­ducere desi acestea n?aveau sa?i mai fie in curand de nici un folos, dupa ce se va fi dat alerta generala Z, un teanc de bani englezesti din poseta lui Sam, briceagul sau cu multe lame si un cleste din tabloul de sigurante. De la o drogherie din Maryle­bone isi facu rost de o pereche de ochelari cu lentile normale, cu rama groasa de baga, iar de la un magazin de confectii de o palarie de tweed si un impermeabil.

Mai facu o serie de cumparaturi de la un magazin de dul­ciuri, de la unul de ustensile metalice si altul de articole de voiaj. Se uita la ceas: cincizeci si cinci de minute de cand inchi­sese telefonul din magazinul de fructe al domnului Patel. Intra pe strada Blandford si descoperi cabina pe care o cauta in col­tul strazii Chiltern, una dintr?un sir de doua. Intra in cea de?a doua, al carei numar il memorase cu trei saptamani in urma si pe care i?l dictase lui Zack acum un ceas. Telefonul suna punc­tual la ora fixata.

Zack era prudent, nelamurit si furios.

— Foarte bine, ticalosule, ce dracu' ai de gand?

In cateva propozitii scurte, Quinn ii explica ceea ce facuse. Zack il asculta in tacere.

— Nu minti? intreba el. Ca daca da, pustiul tot intr?un sac de plastic o sa sfarseasca.

— Uite ce e, Zack, pe mine ma doare?n cot daca au sa te prinda sau nu. Un lucru ma intereseaza pe mine si numai unul: sa duc baiatul inapoi la familia lui, teafar si nevatamat. Si in buzunarul de la haina am diamante brute in valoare de doua milioane de dolari care cred ca te intereseaza. Acuma, le?am tras clapa copoilor pentru ca tot voiau sa?si bage nasul si sa faca pe desteptii. Asa ca, vrei sa stabilim un schimb sau nu?

— A trecut vremea, zise Zack. Ma mut.

— Din intamplare asta?i o cabina publica din Marylebone, spuse Quinn, dar ai dreptate, e mai bine sa fii prudent. Suna?ma la acelasi numar diseara pentru amanunte. Eu o sa vin singur, neinarmat, cu pietrele, oriunde. Pentru ca sunt urmarit, mai bine dupa ce se intuneca. Sa zicem, la ora opt.

— In ordine, marai Zack. Sa fii acolo.

In clipa aceea sergentul Kidd lua microfonul masinii ca sa vorbeasca cu Cramer. Dupa cateva minute toate posturile de politie primeau descrierea individului si instructiunile ca fiecare politist care?si facea rondul sa fie cu ochii in patru, sa?l depis­teze dar sa nu se apropie, sa anunte prin radio postul de politie si sa urmareasca suspectul fara sa intervina. Nu se dadea nici un nume, nici motivul pentru care omul era sub urmarire gene­ rala.

La plecarea din cabina, Quinn se indrepta pe jos pe strada Blandford pana la hotelul Blackwood's. Era unul din acele ha­nuri vechi, ascunse pe strazile dosnice ale Londrei, care au reu­sit cumva sa evite sa fie achizitionate si igienizate de catre fir­mele mari, o cladire cu douazeci de camere, acoperita cu iedera, cu paneluri si ferestre largi si un foc care ardea in caminul de caramida de langa receptie, cu podeaua inegala de scanduri aco­perita cu presuri. Quinn se apropie de fata cu infatisare placuta de la receptie.

— Salut, i se adresa el cu cel mai larg zambet de care era in stare.

Fata isi ridica privirea si ii intoarse zambetul. Inalt, adus de spate, cu palarie de tweed, impermeabil si valiza din piele de vi­tel un turist american suta la suta.

— Buna ziua, domnule. Pot sa va fiu de folos cu ceva?

— Pai, acuma, sper ca da, domnisoara. Da, sigur ca da. Ve­deti, tocmai am sosit cu avionul din Statele Unite si am luat British Airways a dumneavoastra compania mea preferata intotdeauna si stiti ce mi?au facut? Mi?au pierdut bagajele. Da, domnisoara, le?au dus tocmai la Frankfurt din greseala.

Chipul fetei se increti ingrijorat.

— Si acum, vedeti dumneavoastra, or sa mi le aduca ei ina­poi, peste doua­zeci si patru de ore. Treaba e insa ca toate ama­nuntele despre excursie sunt in valiza aia mica si, nu stiu daca va vine sa credeti, dar nu pot in ruptul capului sa?mi aduc aminte unde trebuia sa ma cazez. Am stat o ora cu doamna de la compania de aviatie si am studiat toate numele de hoteluri din Londra stiti cat de multe sunt? dar nici gand sa mi?l aduc aminte, numai daca imi vine inapoi valiza. Asa ca, pe scurt, am luat un taxi pana in oras si soferul mi?a spus ca aici la dumneavoastra e foarte bine... aa... nu cumva aveti o camera pentru o noapte? Apropo, numele meu e Harry Russell.

Fata era pur si simplu fermecata. Barbatul acesta inalt arata atat de dezori­entat de pierderea bagajelor, de incapacitatea de a?si aduce aminte unde trebuia sa stea. Vazuse o gramada de filme si i se parea ca aduce putin cu domnul acela care le tot spunea celorlalti sa?l lase in pace dar vorbea mai degraba ca cel cu pana caraghioasa de la palarie din Dallas. Nu?i trecu nici o clipa prin minte ca ar fi putut sa minta, nici sa?i ceara sa se le­gitimeze. In mod normal, la Blackwood's nu primeau clienti fara bagaj si fara rezervare, dar sa?ti pierzi bagajele si sa?ti uiti si hotelul pe deasupra, si asta numai din cauza unei companii britanice... Se uita pe diagrama de camere libere; majoritatea clientilor erau obisnuiti ai hotelu­lui care trageau la el cand ve­neau din provincie, cativa locuiau permanent.

— Ar fi una, domnule Russell una mica si mai in spate, ma tem...