The Negotiator. Negociatorul

avion.

— Mai asteptam 24 de ore, sa vedem cu ce ies britanicii, spuse Odell cu hotarare.

Declaratia Washingtonului, data publicitatii la ora 17.00, ora locala, zdrun­cina Statele Unite tot atat de mult ca la asasi­narea lui Bobby Kennedy si Martin Luther King. Mediile de in­formare fura cuprinse de o frenezie pe care refuzul secretarului de presa Craig Lipton de a raspunde la cele doua sute de intre­bari suplimentare nu avea cum s?o potoleasca. Cine a aranjat rascumpararea, la cat s?a ridicat, cum a fost predata, de ce nu s?a facut nici o incercare de a?i aresta pe rapitori in momentul predarii, pachetul sau teancul de bani a fost prevazut cu micro­ foane, secrete, au fost rapitorii urmariti cu prea multa neindemanare si de aceea au omorat baiatul si au fugit, ce nivel de negli­jenta a existat din partea autoritatilor, dadea Casa Alba vina pe Scotland Yard, daca nu, de ce, de ce n?a lasat Casa Alba totul in seama Scotland Yardului inca de la bun inceput, s?a obtinut vreo descriere a rapitorilor, era politia britanica gata sa?i prinda...? Si intrebarile curgeau tot asa. Craig Lipton lua hotararea definitiva de a demisiona inainte de a ajunge sa fie linsat.

La Londra era cu cinci ore mai tarziu decat la Washington, dar reactia era aceeasi. Telejurnalele de noapte au fost intre­rupte cu anunturi fulger care au lasat natiunea incremenita de uimire. Centralele de la Scotland Yard, Ministerul de interne, Downing Street si ambasada americana erau supraaglomerate. Echipele de ziaristi gata sa plece acasa la ora 22.00 au primit ordinul de a lucra toata noaptea pentru a pregati noile edito­riale pana cel tarziu la cinci dimineata. In zori, asaltau spitalul Radcliffe, Grosvenor Square, Downing Street si Scotland Yar­dul, in elicoptere inchiriate, se roteau deasupra drumului pustiu dintre Fenny Stratford si Buckingham ca sa fotografieze, de cum se ivise lumina, terenul pustiu si cele cateva ultime bariere si masini ale politiei ramase acolo.

Dormira prea putini in noaptea aceea. Impulsionati de in­demnul personal al lui Sir Harry Marriott de a?si inteti efortu­rile, doctorul Barnard si echipa lui lu­cra­ra toata noaptea. Sa­vantii de la laboratorul de criminalistica parasisera dru­mul la caderea noptii, convinsi ca acesta nu mai avea ce sa le ofere. Zece ore de cercetari amanuntite lasasera cercul de treizeci de metri mai curat decat orice alta bucata de pamant din Anglia. Ceea ce le oferise acest teren se odihnea acum intr?o serie de bi­doane insirate de?a lungul peretilor laboratorului. Pentru docto­rul Barnard si pentru echipa lui avea sa fie noaptea microscoapelor.

Nigel Cramer isi petrecu noaptea intr?o incapere simpla, goala, dintr?un conac stil Tudor, ascuns in spatele drumului de o centura de pomi, in inima comitatului Surrey. In ciuda ele­gantului aspect exterior, casa cea veche era bine echipata pentru interogatorii. Serviciul de securitate britanic se folosea de beciu­rile ei stravechi drept scoala de antrenament in aceste probleme delicate.

Brown, Collins si Seymour erau si ei prezenti, la insistentele lor. Cramer nu se opusese instructiunile lui Sir Harry Mar­riott erau de a colabora cu america­nii oricand si oriunde posi­bil. Si, de altfel, orice informatie a lui Quinn avea sa parvina oricum ambelor guverne. O retea de benzi se schimbau automat in masinile de langa el.

Quinn mai avea inca o vanataie lunga si decolorata pe falca, un cucui si un mic pansament la cap. Era tot in camasa, de?acum murdara, si pantaloni. Panto­fii ii fusesera luati, ca si cu­reaua si cravata. Era neras si arata istovit. Dar ras­pun­dea la in­trebari calm si raspicat.

Cramer o porni de la bun inceput. De ce plecase din apartamentul din Ken­sington. Quinn ii explica. Brown se uita la el turbat de furie.

— Ai avut vreun motiv, domnule Quinn, ca sa crezi ca una sau mai multe persoane necunoscute ar fi incercat sa se ames­tece in efectuarea schimbului, de asa natura incat sa puna in pe­ricol securitatea lui Simon Cormack?

Nigel Cramer isi formula intrebarile ca la carte.

— Instinctul, ii raspunse Quinn.

— Doar instinctul, domnule Quinn?

— Pot sa va pun o intrebare, domnule Cramer?

— Nu pot promite ca o sa?ti raspund.

— Valiza diplomat cu diamantele. Era interceptata, nu?i asa?

Raspunsul i?l dadura toate cele patru chipuri din incapere.

— Daca m?as fi prezentat cu el la brice schimb, continua el, indivizii ar fi descoperit si ar fi omorat baiatul.

— Au facut?o si asa, desteptule, marii Brown.

— Da, au facut?o, spuse Quinn mohorat. Recunosc ca nu mi?am inchipuit asa ceva.

Cramer il readuse la momentul in care plecase din aparta­ment. Quinn le povesti despre Marylebone, despre noaptea de la hotel, conditiile pe care le pusese Zack pentru rendez?vous si cum izbutise sa ajunga acolo la timp. Pentru Cramer esenta o constituia intalnirea din fabrica abandonata. Quinn ii povesti despre masina, un automobil Volvo, si ii dadu numarul; amandoi presupuneau, corect, ca numerele fusesera schimbate spe­cial pentru intalnirea respectiva si apoi inlocuite iar. Inclusiv discul cu plata taxei rutiere din parbriz. Indivizii se dovedisera tot timpul foarte precauti.

Putea sa ofere o descriere a lor doar atat cat ii vazuse, mas­cati si cu niste treninguri informe. Pe unul dintre ei, cel de?al patrulea, nu?l zarise deloc, cel care ramasese acasa ca sa?l omoare pe Simon Cormack in urma unui telefon sau in cazul in care colegii nu i?ar fi aparut pana la o anumita ora. Le descrise infa­tisa­rea celor doi pe care ii vazuse in picioare, Zack si cel cu arma. De statura potrivita, talie potrivita. Regret.

Identifica mitraliera Skorpion si, bineinteles, depozitul Babbidge. Cramer iesi din incapere ca sa dea un telefon. O a doua echipa de specialisti criminalisti de la Fulham descinse inainte de ivirea zorilor la depozit si isi petrecu toata dimineata in el. Nu descoperira nici o urma, doar un rotocol de martipan si un set de dare perfecte de roti; ramase in praful de acolo. Acestea aveau sa duca in cele din urma la identificarea automobilului Volvo, dar nu inainte de a fi trecut doua saptamani.

De un interes deosebit era casa utilizata de rapitori. O alee cu pietris Quinn auzise zgomotul pe care?l facea cam zece metri de la poarta pana la usile garajului; sistem automat de deschidere a usilor; garajul lipit de casa; o casa cu o pivnita de ciment dedesubt agentii imobiliari puteau sa dea o mana de ajutor aici. Dar directia fata de Londra nimic. Prima oara Quinn fusese in portbagaj, a doua oara mascat, intins pe jos in spatele masinii. Cat mersesera, o ora si jumatate cu prima oca­zie, doua ore la a doua. Daca au luat?o pe un drum ocolit, pu­tea sa fie oriunde; chiar si in inima Londrei sau pana la cincizeci de mile de ea in orice directie.

— Nu avem nimic pentru care sa?l acuzam, domnule minis­tru de interne, avea sa?i raporteze Cramer