The Negotiator. Negociatorul

— Nu, domnule. Vrea sa plece dupa ei. Vrea sa puna mana pe ei.

— Hei, stai putin, agent Somerville, protesta Kelly indignat. Asta?i treaba Biroului. Domnilor, nu mai e nevoie de nici o dis­cretie ca sa aparam viata lui Simon Cormack. A fost omorat si crima asta este infractiune, conform legilor noastre, la fel ca cea de pe vaporul Achille Ixiuro. O sa trimitem echipe de?ale noas­tre in Britania si in Europa, in colaborare cu toate politiile na­tionale. Vrem sa?i prindem si o sa punem noi mana pe ei. Dom­nul Brown conduce aceste operatiuni de la Londra.

Sam Somerville isi juca ultima carte.

— Dar, domnilor, daca Quinn nu a fost amestecat, el a fost cel care s?a aflat cel mai aproape de ei. Daca a fost, atunci va sti unde sa mearga. Este cel mai bun fir al nostru.

— Vrei sa spui sa?i dam drumul si sa?l urmarim? intreba Walters.

— Nu, domnule. Vreau sa spun sa ma lasati pe mine sa merg cu el.

— Tinara doamna, Michael Odell se apleca pentru a o ve­dea mai bine, iti dai seama ce spui? Omul asta a mai ucis de acord, in lupta. Dar daca e amestecat, poti sa?ti iei adio de la viata.

— Stiu asta, domnule vicepresedinte. Tocmai asta e. Eu cred ca e nevinovat si sunt gata sa?mi asum riscul.

— Hmm. Perfect. Ramai in oras, domnisoara Somerville. O sa te anuntam noi. Trebuie sa mai discutam asupra acestei pro­bleme intre noi, spuse Odell.

Ministrul de interne Marriott isi petrecu o dimineata agitata citind rapoar­tele doctorilor Barnard si Macdonald. Apoi ii con­voca pe amandoi in Downing Street. La prinz se intoarse la Mi­nisterul de interne, unde il astepta Nigel Cramer.

— Ai vazut astea? il intreba Sir Harry.

— Am citit copiile, domnule ministru de interne.

— Este ceva ingrozitor, de?a dreptul stupefiant. Daca se ajunge sa se afle... Stii cumva unde e ambasadorul Fairweather?

— Da. E la Oxford. Procurorul i?a predat cadavrul acum o ora. Cred ca Air Force One asteapta la Upper Heyford ca sa duca sicriul acasa in SUA. Ambasa­dorul asteapta pana deco­leaza si se intoarce la Londra.

— Hmm! Trebuie sa le cer la Ministerul de externe sa ne fi­xeze o intrevedere. Nu vreau ca aceste copii sa mai ajunga la ni­meni. E ceva infiorator. Mai ai vreo veste in legatura cu urmari­rea?

— Nu prea, domnule. Quinn a declarat categoric ca nici unul din ceilalti doi n?a scos un sunet. S?ar putea sa fie straini. Ne?am concentrat asupra urmaririi masinii la toate porturile si aeroporturile principale din care se pleaca spre Euro­pa. Ma tem ca ne?au scapat. Bineinteles ca noi ne continuam cercetarile ca sa descoperim casa. Nu mai trebuie sa fim discreti am de gand sa lansez un apel public diseara, daca sunteti de acord. O casa singura in curte, cu un garaj lipit de ea, o pivnita si un Volvo de culoarea respectiva trebuie sa fi vazut cineva ceva.

— Da, in orice caz. Tine?ma la curent, spuse ministrul de interne.

In aceeasi seara la Washington, Sam Somerville, care astepta plina de incor­dare in apartamentul ei din Alexandria, era con­vocata in Cladirea Hoover si poftita in biroul lui Philip Kelly, seful ei cel mai mare, pentru a i se comunica decizia Casei Albe.

— E?n ordine, agent Somerville, ti s?a aprobat. Autoritatile la putere zic ca te poti intoarce in Anglia ca sa?l eliberezi pe domnul Quinn. Dar de data asta stai cu el tot timpul, nu te misti de langa el nici o clipa. Si il anunti pe domnul Brown tot ce face si unde merge.

— Da, domnule. Va multumesc, domnule.

De?abia daca mai avea timp sa prinda lanterna rosie din cursul noptii catre Heathrow. Avionul pleca de la aeroportul Dulles cu o foarte mica intarziere. La cateva mile mai departe, la Andrews, Air Force One ateriza cu sicriul lui Simon Cormack. Si in toata America, toate aeroporturile isi incetara orice activi­tate timp de doua minute.

Sam ateriza la Heathrow in zori. Erau zorii celei de?a patra zile de dupa crima.

Irving Moss fu trezit foarte devreme in zori de sunetul tele­fonului. Nu putea sa fie decat o singura sursa singura care avea numarul lui de acolo. Se uita la ceas: ora 4.00 dimineata, 22.00 la Houston. Isi nota lunga lista de preturi, toate in dolari si centi americani, sterse zerourile, sau „nulele' care indicau pauzele din mesaj si, potrivit zilei din luna, aseza randurile de cifre alaturi de sirul de litere pregatite dinainte.

Cand ispravi de decodificat, isi supse obrajii. Ceva extra, ceva neprevazut, ceva de care trebuia sa se mai ocupe. Fara in­tarziere.

Aloysius Fairweather, Jr., ambasadorul Statelor Unite la Curtea lui St. James, primise mesajul transmis de Ministerul de externe britanic in seara precedenta, la intoarcerea de la baza militara aeriana a SUA din Upper Heyford. Fusese o zi grea, o zi trista: primise permisiunea procurorului din Oxford de a pre­lua cadavrul fiului Presedintelui sau, ridicase sicriul de la pom­pele funebre, care?si dadusera toata silinta fara prea mult suc­ces, si expediase tragicul trans­port la Washington la bordul avionului Air Force One.

Ocupa postul acesta de aproape trei ani, fiind numit de noua administratie, si stia ca se descurcase foarte bine chiar daca ii urmase incomparabilului Charles Price din vremea lui Reagan. Dar aceste ultime patru saptamani fusesera un calvar prin care nu?i dorea nici unui alt ambasador sa treaca.

Cererea Ministerului de externe il nedumerea pentru ca nu urma sa il intal­neasca pe ministrul de externe, cu care discuta in mod normal, ci pe Sir Harry Marriott, ministrul de interne. Il cunostea pe Sir Harry pentru ca se cunoscuse deja suficient de bine cu cea mai mare parte a ministrilor ca in particular sa re­nunte la titluri si sa se adreseze cu numele mic. Dar ca sa fie in­vitat chiar la Mi­nisterul de interne, si inca la prima ora, asta era ceva foarte neobisnuit si mesa­jul celor de la Externe nu da­dea nici o explicatie. Cadillacul lui lung si negru intra pe strada Victoria la noua fara cinci.

— Dragul meu Al. Marriott era plin de afabilitate, chiar daca vorbea cu gravitatea ceruta de imprejurari. Sper ca nu mai e nevoie sa?ti spun cat de zguduita a fost toata tara in ultimele zile.

Fairweather clatina din cap. N?avea nici o indoiala ca reac­tia guvernului si a poporului britanic era cat se poate de sincera. Zile intregi coada celor care voiau sa semneze in registrul de condoleante fusese atat de lunga, incat inconjura de doua ori Grosvenor Square. La inceputul primei pagini era notat simplu „Elisa­beth R', dupa care