The Negotiator. Negociatorul

— Miine e inmormantarea, spuse Odell. Sa terminam mai intai cu asta. Dupa aceea o sa vedem ce hotarare o sa luam in privinta amicilor nostri rusi.

Pe parcursul celor patru saptamani care se scursesera, Michael Odell descoperise ca autoritatea de Presedinte in functiune i se potrivea din ce in ce mai usor. Cei din jurul mesei ajunse­sera sa?l accepte tot mai mult drept condu­ca­tor, observase Odell, de parca el ar fi fost chiar Presedintele.

— Cum se mai simte Presedintele? se interesa Walters, de cand...

— Dupa parerea doctorului, rau, ii raspunse Odell. Foarte rau. Daca rapirea fiului a fost ceva foarte grav, moartea baiatu­lui, si inca in felul acesta, a fost ca un glonte in burta.

La cuvantul „glonte' toti cei asezati in jurul mesei se gandira la acelasi lucru. Nici unul nu avu curajul sa?l rosteasca cu voce tare.

Julian Hayman era de varsta lui Quinn. Se intalnisera pe vre­mea cand Quinn locuia la Londra si era angajat de firma de asigurari afiliata la Lloyd's, specializata in protectia si eliberarea ostatecilor. Drumurile li se intalnisera deoarece Hayman, fost maior la AMS, conducea o firma care se ocupa de furni­zarea sistemelor de alarma anti?crima si protectia personala, inclusiv escorta. Clientela sa era aleasa, bogata si precauta. Erau oameni care aveau toate motivele sa fie prevazatori, altfel nu l?ar fi pla­tit atat de scump pe Hayman pentru serviciile sale.

Biroul din Victoria, unde o condusese Quinn pe Sam pe la mijlocul dimine­tii, dupa plecarea din apartament si despartirea de Duncan McCrea, era tot atat de bine aparat pe cat era de dis­cret.

Quinn o lasa pe Sam sa?l astepte intr?o cafenea de pe ace­easi strada.

— Si eu de ce nu pot sa vin cu tine? il intreba ea.

— Pentru ca nu te?ar primi. S?ar putea sa nu vrea sa ma vada nici pe mine. Dar sper ca da ne cunoastem de prea multa vreme. Strainii nu?i plac, doar cei care platesc bine; si nu e cazul nostru. Iar cand e vorba de femei, si inca de la FBI, ar fi ca un vanat sperios.

Quinn se anunta prin interfonul de la usa, constient ca era scrutat de came­ra de luat vederi de deasupra capului. Cand usa ii fu deschisa, se indrepta direct in incaperea din spate, trecand de doua secretare care nici macar nu?si ridicara privirea sa se uite la el. Julian Hayman era in biroul sau de la celalalt capat al parterului. Incaperea era la fel de eleganta ca si cel care o ocupa. N?avea nici o fereastra; ca si Hayman.

— Ei, ei, ei, spuse el taraganat. A trecut multa vreme, soldat. Ii intinse o mana moale. Ce vant te aduce pe la pravalia mea umila?

— Informatiile, ii raspunse Quinn. Si ii spuse ce dorea.

— In alte vremuri, draga baiete, n?ar fi fost nici o pro­blema. Dar lucrurile se mai schimba, nu vezi? Treaba e ca toata lumea e pornita impotriva ta. Persona non grata, asase spune la club. Nu mai esti chiar omul zilei, mai ales pentru ai tai. Re­gret, batrane, esti pe lista neagra. Nu pot sa te ajut.

Quinn ridica receptorul telefonului de pe birou si apasa pe cateva butoane. Telefonul incepu sa sune la celalalt capat al fi­rului.

— Ce faci? il intreba Hayman.

Taraganarea ii disparuse.

— Nu m?a vazut nimeni cand am intrat aici, dar jumatate din Fleet Street o sa ma vada cand am sa plec, ii raspunse Quinn.

— Daily Mail, se auzi un glas in telefon.

Hayman se intinse si il inchise. Multi dintre cei mai buni clienti ai sai erau corpo­ratii americane in Europa, fata de care prefera sa evite amanun­tele explicative.

— Esti un ticalos, Quinn, zise el cu glas slab. Ca intotdea­una. Foarte bine, doua ore la dosare, dar o sa te incui acolo. Nu trebuie sa lipseasca nimic.

— Crezi ca ti?as face eu asa ceva? il intreba Quinn blajin.

Hayman il conduse la subsolul in care era arhiva.

In parte in interesul afacerilor, in parte din curiozitate per­sonala, Hayman isi adunase de?a lungul anilor o arhiva remar­cabil de completa a criminalilor de toate culorile. Ucigasi, tero­risti, rapitori, bancheri verosi, contabili, avocati, politi­cieni si politisti; morti, vii, in inchisoare sau pur si simplu disparuti daca fuse­se publicat ceva in ziare, ba de multe ori si daca nu, ii avea pe toti in dosare. Arhiva se intindea pe sub toata cladirea.

— Vreun domeniu anume? intreba aprinzind lumina.

Fisetele cu dosare se intindeau in toate directiile si aici nu erau decat fise si fotografii. Datele principale erau in computer.

— Mercenari, ii raspunse Quinn.

— Ca in Congo? il intreba Hayman.

— Ca in Congo, Yemen, sudul Sudanului, Biafra, Rodezia.

— De aici pana aici, ii spuse Hayman aratand cu mana spre zece metri de fisete de metal inalte pana la barbie. Masa e la ca­pat.

Quinn ramase patru ceasuri acolo fara sa il deranjeze ni­meni. Fotografia arata patru barbati, toti de rasa alba. Erau grupati in jurul botului unui jeep, pe un drum ingust si prafuit pe marginea caruia cresteau niste tufe ca prin Africa. Vreo cativa soldati negri se invarteau in spatele lor. Erau cu totii in uni­forma camuflata de lupta, cu cizme din piele de vitel. Trei pur­tau palarii coloniale. Toti aveau pusti automate FLN belgiene. Camuflajul era de tipul pete de leopard pre­fe­rat de europeni, nu varietatea cu dungi neregulate pe care o foloseau britanicii si americanii.

Quinn lua fotografia de pe masa, o puse sub o lampa de bi­rou si cauta o lupa puternica in sertar. Sub privirea sa scruta­toare, desenul de pe mana unuia dintre ei iesi mai clar la iveala, cu toata tenta sepia a vechii fotografii. Un motiv de panza de paianjen, pe dosul mainii stingi, cu paianjenul in centrul panzei.