The Negotiator. Negociatorul

— Te rog, Quinn. Chiar trebuie sa zburam? O fac daca e neaparat nevoie, dar daca poate fi evitat, mai bine renunt, ca am zburat deja prea mult in ultima vreme.

— Bine, ii spuse el. Da inapoi masina la Londra. O sa luam trenul si o am­bar­catiune pe perna de aer. O sa trebuiasca ori­cum sa inchiriem o masina belgiana. Putem s?o facem foarte bine si la Ostende. Si avem nevoie de bani. Eu n?am nici o carte de credit.

— N?ai ce?

Nu mai auzise pe nimeni facand o asemenea afirmatie.

— N?am nevoie de ele la Alcantara del Rio.

— Bine, mergem la banca. O sa incasez un cec si sper sa am destui bani in contul de acasa.

In drum spre banca, Sam deschise radioul. Muzica era fune­bra. Era ora patru dupa?amiaza la Londra si se lasa intunericul. La mare distanta, dincolo de Atlantic, familia Cormack isi inmormanta fiul.

CAPITOLUL DOISPREZECE

L?au ingropat pe Prospect Hill, cimitirul de pe insula Nantucket, si vantul rece de noiembrie se napustea peste Sound, venind dinspre nord.

Slujba s?a tinut in mica biserica episcopala de pe strada Fair, mult prea mica pentru a?i cuprinde pe toti cei care voiau sa participe la ea. Prima Familie statea in primele doua strane, cu tot Cabinetul in spate si o varietate de alti demnitari mai la coada. La cererea familiei, slujba a fost scurta si discreta ambasadorii straini si delegatii au fost rugati sa participe la slujba de parastas care avea sa se tina mai tarziu la Washington.

Presedintele ceruse sa fie lasat in pace de mediile de infor­mare, dar o parte dintre reporteri se aratasera oricum. Locuito­rii insulei nu existau turisti in aceasta perioada ii luasera dorinta ad literam. Pana si agentii serviciului secret, nu prea re­numiti pentru maniere excesive, au fost surprinsi sa se vada de­pasiti de nantuckienii cei posomorati si taciturni care, fara me­najamente, i?au luat pur si simplu pe sus pe cativa fotoreporteri si i?au inlaturat la propriu, lasandu?i pe doi dintre ei sa protes­teze zadarnic ca li se stricasera filmele expuse la lumina.

Sicriul a fost adus in biserica de la singura capela de pe strada Uniunii, unde fusese depus imediat ce?l adusese un avion militar C?130 micul aeroport nu avea cum sa primeasca Boeingul 747 si ramasese pana la inceperea slujbei.

La jumatatea serviciului divin si?au facut aparitia primele pi­caturi de ploaie, scanteind pe acoperisul cenusiu de ardezie si scurgandu?se pe vitraliile ferestre­lor si pe blocurile de piatra roza si cenusie ale cladirii.

La terminarea slujbei, sicriul a fost asezat pe un dric care a strabatut la pas jumatatea de mila pana la Hill; pana la capatul strazii Fair, pe piatra cubica plina de hartoape de pe strada Principala, si in sus pe strada Moara Noua pana la aleea Cato.

Alaiul funebru a mers prin ploaie, in frunte cu Presedintele care se uita tinta la sicriul invelit in drapel aflat la cativa metri in fata lui. Fratele mai tanar o spri­ji­nea pe Myra Cormack care plangea.

De?o parte si de cealalta a drumului se aflau oamenii din Nantucket, tacuti si cu capul descoperit. Erau negustorii care vindeau familiei peste, carne, oua si legume; proprietarii care ii serveau in cele cateva localuri cu hrana buna de pe insula. Mai erau si chipurile arse de soare ale batranilor pescari care, cu vreme in urma, il trasesera de par pe copilul din New Haven si?l invatasera sa inoate, sa se scufunde si sa pescuiasca sau il dusesera la cules de scoici dincolo de Farul Sankaty.

Ingrijitorul si gadinarul stateau plangand la coltul dintre stra­zile Fair si Principala, ca sa?i arunce o ultima privire baiatului care invatase sa alerge pe plajele acelea tari, spalate de flux, de la Coatue pana la Marele Punct si inapoi pana la Plaja Stasconset. Dar victimele bombelor nu sunt pentru ochii celor vii si si­criul era sigilat.

La Prospect Hill au cotit?o spre jumatatea protestanta a ci­mitirului, trecand pe langa mormintele vechi de sute de ani ale celor care vanau balene in micile lor ambarcatiuni sau sculptau incrustatii pe lampile de gaz in timpul lungilor nopti de iarna. Ajunsera la mormantul care fusese pregatit.

Oamenii se insirau in spate si umpleau tot terenul, rand dupa rand, si in locul acela inalt si deschis vantul care se napus­tea peste Sound si peste oras ii tragea de par si de basmale. Nici un magazin nu era deschis in ziua aceea, nici un garaj, nici un bar. Nu ateriza nici un avion, nu ancora nici un feribot. Pasto­rul incepu sa intoneze cuvintele stravechi si glasul ii era purtat de vant pana departe.

In vazduhul de deasupra, un soim rotitor singuratic, plutind inspre Arctica precum un fulg de nea spulberat, se uita in jos, vazu fiecare amanunt cu ochiul sau incredibil si unicul tipat, de suflet pierdut, fu adus in jos de vant.

Ploaia, care contenise de la incetarea slujbei din biserica, se porni din nou in rafale. Velele stranse de pe Moara Veche scartaiau. Cei veniti de la Washington tremurau si isi strangeau mai bine pe ei paltoanele groase. Presedintele statea imobil si se uita la ce mai ramasese din fiul lui fara sa simta nici frigul, nici ploaia.

La un metru de el statea Prima Doamna. Pe chipul ei ploaia se amesteca cu siroaiele de lacrimi. Cand predicatorul ajunse la „Reinviere si viata' incepu sa se clatine, gata sa se prabuseasca.

Langa ea, un agent al serviciului secret, cu haina desfacuta ca sa poata ajunge mai repede la arma de sub bratul stang, cu o alura si statura de fundas, uita de tot protocolul si instructia primita si o lua pe dupa umeri cu bratul drept. Ea se sprijini de el, plangand cu chipul ingropat in haina lui uda.

John Cormack statea singur, izolat in durerea din care era incapabil sa iasa, ca o stanca.

Un fotograf, mai istet decat ceilalti, lua o scara dintr?o curte aflata la un sfert de mila departare si se urca pe moara veche de lemn de la intersectia stra­zilor South Prospect si South Mill. Pana sa apuce sa?l vada cineva, folosindu?se de teleobiectivul aparatului si de lumina unui singur manunchi de raze iernatice care strabateau printre nori, ii facu o poza pe deasupra capete­lor multimii adu­na­te la marginea mormantului.

Era o poza care avea sa faca inconjurul Americii si al intre­gii lumi. Prezenta chipul lui John Cormack asa cum nu?l mai vazuse nimeni niciodata: un om ba­tran, un om imbatranit mai mult decat varsta, bolnav, obosit, secatuit. Un om care nu mai era in stare de nimic, un om gata sa se retraga.

La intrarea in cimitir, familia Cormack zabovi in timp ce restul participan­tilor la inmormantare treceau pe langa ei. Pre­sedintele dadea din cap de parca ar fi inteles si strangea mainile oficial.

Dupa cei cativa apropiati din familie, veneau prietenii si co­legii cei mai in­timi, condusi de vicepresedinte si cei