Robotii de pe Aurora

clar ca un robot nu poate vatama o fiinta umana sau, prin pasivitate, sa ingaduie ca unei persoane sa i se faca rau, dar pentru roboti asta inseamna, in general, rau fizic. Un robot care poate citi gandurile va hotari, totusi, ca, in mod sigur, dezamagirea sau furia sau orice emotie violenta o vor face nefericita pe acea fiinta umana, iar robotul va incadra provocarea emotiilor de acest fel la categoria „rau”. Iar daca un robot telepatic ar sti ca adevarul l-ar putea dezamagi sau infuria pe cel care pune o intrebare, sau i-ar provoca invidie sau nefericire, ar spune in schimb o minciuna placuta. Intelegi?

— Da, sigur.

— Asa ca robotul o mintea chiar pe Susan Calvin. Minciunile n-au mai putut continua, pentru ca mai multor persoane diferite li s-au spus lucruri care nu numai ca n-aveau nici o legatura intre ele, dar erau contrazise de realitate, intelegi? Susan Calvin a descoperit ca si ea fusese mintita si si-a dat seama ca acele minciuni o puneau intr-o situatie foarte penibila. Ceea ce ar fi dezamagit-o intr-un fel de la inceput, acum, datorita sperantelor false, o dezamagise insuportabil… N-ai auzit niciodata povestea?

— Iti dau cuvantul meu.

— Uluitor! Si totusi n-a fost inventata pe Aurora, pentru ca circula la fel in toate Lumile… Oricum, Susan Calvin s-a razbunat. I-a explicat robotului ca, fie ca spunea adevarul sau o minciuna, ii facea la fel de rau persoanei cu care statea de vorba. Nu respecta Prima Lege, indiferent ce ar fi facut. Robotul, intelegand acest lucru, a fost silit sa se refugieze in inactivitate totala. Daca vrei o exprimare mai colorata, i s-au ars conexiunile pozitronice. Creierul i-a fost iremediabil distrus. Legenda mai spune ca ultimul cuvant al lui Susan Calvin catre robotul distrus a fost „Mincinosule!”.

Baley spuse:

— Inseamna ca asa ceva i s-a intamplat lui Jander Panell. A avut de-a face cu o contradictie de termeni si i-a ars creierul?

— Asta pare sa se fi intamplat, desi nu este atat de usor de provocat cum ar fi fost pe vremea lui Susan Calvin. Probabil din cauza legendei, roboticienii s-au straduit intotdeauna sa impiedice, pe cat posibil, aparitia contradictiilor. Pe masura ce teoria creierelor pozitronice a devenit mai subtila si practica proiectarii creierului pozitronic mai complicata, au fost realizate sisteme tot mai reusite, care sa poata readuce orice situatie creata la non-egalitate, astfel incat intotdeauna sa fie realizata o actiune, care va fi interpretata ca respecta Prima Lege.

— Deci, nu poti arde complet creierul unui robot. Asta vrei sa spui? Si daca da, ce i s-a intamplat lui Jander?

— Nu asta vreau sa spun. Sistemele tot mai reusite despre care vorbesc nu sunt niciodata complet reusite. Nu pot fi. Indiferent cat de subtil si de complex poate fi un creier, totdeauna apare o contradictie. Acesta este un adevar fundamental al matematicii. Niciodata nu va fi posibil sa se realizeze un creier atat de subtil si de complex incat sa se reduca la zero sansa unei contradictii. Niciodata la zero. Oricum, sistemele au ajuns atat de aproape de zero, incat, pentru a crea o degajare mentala cu ajutorul unei contradictii potrivite, ar fi necesara o intelegere profunda a creierului pozitronic despre care este vorba si asta ar cere un teoretician destept.

— De pilda, ca dumneata, dr. Fastolfe?

— Ca mine. In cazul robotilor cu aspect uman, doar ca mine.

— Sau nici unul, spuse Baley foarte ironic.

— Sau nici unul. Intocmai, zise Fastolfe, neluand in seama ironia. Robotii cu aspect uman au creier — si, as adauga, corpuri construite ca o imitatie perfecta a fiintei umane. Creierele pozitronice sunt nemaipomenit de delicate si preiau ceva din fragilitatea creierului uman, desigur. Asa cum o fiinta umana poate avea o defectiune, din cauza unui accident cerebral fara interventia unui factor extern, tot asa un creier de robot cu aspect uman poate intra in degajare mentala doar printr-un accident — deriva accidentala si fara scop a pozitronilor.

— Poti dovedi asta, dr. Fastolfe?

— Pot s-o demonstrez matematic, dar dintre aceia care ar intelege matematica nu toti ar fi de acord ca explicatia este valabila. Contine anumite presupuneri proprii, care nu se potrivesc cu 80 metodele de gandire acceptate in robotica.

— Si cat de posibila este degajarea mentala spontana?

— Daca se ia un numar mare de roboti cu aspect uman, sa zicem o suta de mii, exista sansa ca unul din ei sa sufere o degajare mentala spontana, in medie, pe o durata de viata de pe Aurora. Si totusi s-ar putea intampla mult mai curand, cum s-a intamplat cu Jander, desi atunci diferenta ar fi foarte mare.

— Dar, dr. Fastolfe, chiar daca ar trebui sa dovedesti in mod clar ca s-ar putea produce o degajare mentala spontana la roboti, in general, n-ar fi totuna cu incercarea de a dovedi ca acest lucru s-a intamplat anume cu Jander, chiar acum.

— Nu, recunoscu Fastolfe, ai perfecta dreptate.

— Dumneata, cel mai mare expert in robotica, nu poti dovedi asta in cazul concret al lui Jander.

— Din nou, ai perfecta dreptate.

— Atunci, ce vrei sa pot face eu, cand nu stiu nimic despre robotica?

— Nu e nevoie sa dovedesti ceva. Ar fi suficient, fara indoiala, sa prezinti o idee ingenioasa, care sa faca plauzibila pentru public degajarea mentala spontana.

— De pilda…

— Nu stiu.

Baley intreba cu asprime:

— Esti sigur ca nu stii, dr. Fastolfe?

— Cum adica? Tocmai am spus ca nu stiu.

— Sa-ti explic ceva. Presupun ca Aurorienii stiu, in general, ca am venit pe planeta cu scopul de a rezolva aceasta problema. Ar fi greu sa ma tii aici in secret, tinand seama de faptul ca sunt Pamantean si aceasta este Aurora.

— Da, bineinteles, si nici n-am incercat asta. M-am consultat cu Presedintele Adunarii Legislative si l-am convins sa-mi acorde permisiunea de a te aduce aici. Asa am reusit sa obtin o amanare a sentintei. Ti se va da o sansa sa rezolvi misterul inainte ca eu sa fiu judecat. Nu cred ca imi vor acorda o amanare foarte lunga.

— Deci, repet — Aurorienii stiu, in general, ca sunt aici si imi inchipui ca stiu exact de ce sunt aici — ca trebuie sa rezolv misterul mortii lui Jander.

— Desigur. Ce alt motiv ar mai fi?

— Si de cand am coborat din nava care m-a adus aici, ma tii sub paza stricta si constanta, din cauza ca dusmanii dumitale ar putea incerca sa ma elimine — crezandu-ma un fel de om-minune, care ar putea dezlega misterul intr-un fel care te-ar plasa pe locul castigatorului, chiar daca toate imprejurarile imi sunt potrivnice.

— Ma tem si de posibilitatea asta, da.

— Si sa presupunem ca un oarecare, care nu vrea sa vada misterul dezlegat si pe dumneata, dr. Fastolfe, achitat, ar reusi sa ma ucida. Asta n-ar putea intoarce opinia in favoarea dumitale? Lumea n-ar putea crede ca dusmanii dumitale au simtit ca esti, de fapt, nevinovat sau ca s-au temut atat de mult de ancheta, incat au vrut sa ma ucida?

— Cam complicat rationament, domnule Baley. Cred ca, exploatata cum se cuvine, moartea dumitale ar putea fi folosita in acest scop, dar nu se va intampla asa. Esti aparat si nu vei fi omorat.

— Dar de ce sa fiu aparat, dr. Fastolfe? De ce sa nu lasi sa fiu ucis si apoi sa folosesti moartea mea drept mijloc de a castiga?

— Pentru ca as prefera sa ramai in viata si sa reusesti sa-mi demonstrezi cu adevarat nevinovatia.

— Dar stii, cu siguranta, spuse Baley, ca nu pot demonstra nevinovatia dumitale.

— Poate ca poti. Ai toate motivele. De asta depinde bunastarea Pamantului si, dupa cum mi-ai spus, cariera dumitale.

— La ce bun motivul? Daca mi-ai ordona sa zbor dand din maini si mi-ai mai spune ca, daca nu reusesc, voi fi omorat imediat prin tortura inceata si ca Pamantul va fi aruncat in aer si toata populatia lui distrusa, as avea o gramada de motive sa dau din aripi si sa zbor — si totusi sa n-o pot face.

— Stiu ca sansele sunt mici, zise Fastolfe jenat.

— Stii ca ele nu exista, spuse Baley cu violenta, si ca numai moartea mea te poate salva.

— Atunci, nu voi fi salvat, deoarece am grija ca dusmanii mei sa nu ajunga la dumneata.

— Dar dumneata poti ajunge la mine.