Robotii de pe Aurora

— Am aceasta inclinatie sentimentala — ca si afectiunea pentru robotii mei. Bineinteles ca nu mi-am cunoscut niciodata mama, dar pe diagramele mele era numele ei. Si, dupa cate stiu, traieste asa ca as putea s-o vad — dar cred ca e destul de dificil sa te intalnesti cu o persoana in al carei pantec te-ai aflat candva… Unde ramasesem?

— Ai pus fiicei dumitale numele Vasilia.

— Da… si am crescut-o si m-am atasat de ea. Foarte mult. Eu intelegeam ce era atragator in asta, dar, desigur, incepusem sa-i stingheresc pe prietenii mei si trebuia s-o tin departe de ei cand era vorba de o intalnire, sociala sau profesionala. Mi-aduc aminte, odata…

Se opri.

— Da?

— E un lucru la care nu m-am gandit de decenii. Ea a alergat afara, plangand dintr-un motiv oarecare, si s-a aruncat in bratele mele cand dr. Sarton era la mine, sa discutam unul dintre cele mai noi programe de proiectare a robotilor cu aspect uman. Avea numai sapte ani, cred, si am imbratisat-o, desigur, am sarutat-o si am lasat imediat balta discutia, lucru de neiertat din partea mea. Sarton a plecat, tusind si sufocandu-se — foarte indignat. A durat o saptamana intreaga pana ce am luat din nou legatura cu el si am reluat discutia. Copiii n-ar trebui sa aiba acest efect asupra oamenilor, cred, dar exista atat de putini copii si te intalnesti atat de rar cu ei.

— Si fiica dumitale — Vasilia — tinea la dumneata?

— O, da — cel putin pana… Tinea foarte mult la mine. Am avut grija de instruirea ei si am luat toate masurile sa invete cat mai multe lucruri.

— Ai spus ca a tinut la dumneata pana… nu stiu ce. Nu ti-ai terminat fraza. Deci, a venit o vreme cand n-a mai tinut la dumneata. Cand a fost asta?

— Cand s-a facut mare a vrut sa aiba casa ei. Era foarte firesc.

— Si dumneata n-ai vrut?

— Cum adica, n-am vrut? Bineinteles ca am vrut. Domnule Baley, continui sa crezi ca sunt un monstru.

— Si vrei sa cred, in schimb, ca, dupa ce a ajuns la varsta cand trebuie sa aiba casa ei, n-a mai avut fata de dumneata aceeasi afectiune din copilarie, cand locuia in casa dumitale si o intretineai?

— Nu e chiar asa de simplu. De fapt, a fost mai complicat. Vezi…

Fastolfe paru jenat:

— Am refuzat-o cand mi s-a oferit.

— Ti s-a oferit, dumitale? intreba Baley ingrozit.

— Era cat se poate de firesc, raspunse Fastolfe cu indiferenta. Ma cunostea foarte bine. Eu o educasem cu privire la sex, ii incurajasem experientele, am dus-o la Jocurile lui Eros, mi-am dat toata silinta. Era ceva la care ma puteam astepta si am fost un prost ca n-am prevazut asta si m-am lasat prins.

— Dar incestul?

— Incestul? facu Fastolfe. A, da, un cuvant de pe Pamant. Pe Aurora nu exista asa ceva, domnule Baley. Foarte putini Aurorieni isi cunosc rudele apropiate. Desigur, daca e vorba de casatorie si se face cerere pentru copii, are loc o cercetare genealogica, dar ce legatura are asta cu sexul social? Nu, nu, lucrul anormal este ca mi- am refuzat propria fiica.

Se inrosi — mai ales pe urechile lui mari.

— Sper, murmura Baley.

— Totusi, n-aveam nici un motiv ca lumea — cel putin nici unul pe care sa i-l explic Vasiliei. A fost de neiertat pentru mine ca n-am prevazut totul si ca n-am pregatit o argumentare pentru a respinge, daca era necesar, pe cineva atat de tanar si de neexperimentat, fara a o rani sau a o supune unei umilinte ingrozitoare. Sunt, intr-adevar, peste masura de rusinat ca mi-am asumat neobisnuita raspundere de a creste un copil, doar pentru a-l supune unei astfel de experiente neplacute. Eu am crezut ca puteam continua relatia tata-fiica — prieteneste —, dar ea n-a renuntat. De cate ori o respingeam, indiferent cat de dragastos incercam s-o fac, lucrurile se inrautateau intre noi.

— Pana cand, in cele din urma…

— In cele din urma, ea a dorit propria ei locuinta. La inceput m-am opus, nu fiindca n-as fi dorit ca ea sa aiba una, ci pentru ca doream sa restabilesc relatia noastra inainte de plecarea ei. N-a ajutat nimic. A fost, poate, cea mai grea perioada din viata mea. Pana la urma, pur si simplu — si foarte violent — a insistat sa plece si eu n-am mai rezistat. Pe atunci era, deja, robotician — sunt multumit ca nu si-a abandonat meseria din dispret fata de mine — si si-a gasit o locuinta fara nici un ajutor din partea mea. Intr-adevar, asa a facut, si de atunci am luat legatura de foarte putine ori.

Baley zise:

— S-ar putea, dr. Fastolfe, ca, de vreme ce nu a abandonat robotica, sa nu se simta total instrainata.

— Este lucrul pe care-l face ea cel mai bine si de care e cel mai interesata. N-are nici o legatura cu mine. Stiu ca, la inceput, m-am gandit ca dumneata si am facut cateva propuneri prietenesti, dar n-au fost acceptate.

— Ti-e dor de ea, dr. Fastolfe?

— Sigur ca mi-e dor de ea, domnule Baley. Iata un exemplu de greseala pe care-l faci cand cresti un copil. Cedezi unui impuls irational — o dorinta atavica —, el ii inspira copilului cel mai puternic sentiment de dragoste si te confrunta cu posibilitatea de a refuza prima oferta de dragoste a acestui copil, ranindu-l pentru toata viata din punct de vedere emotional. Si, in plus, te supui chiar si pe tine acestui sentiment, absolut irational, de regret din pricina absentei. Este ceva ce n-am mai simtit vreodata, pana atunci, si nici dupa aceea. Si ea, si eu am suferit inutil, iar vina este numai a mea.

Fastolfe cazu pe ganduri, iar Baley spuse cu blandete:

— Si ce legatura au toate astea cu Gladia?

Fastolfe tresari:

— O, uitasem! Ei bine, este destul de simplu. Tot ce-am spus despre Gladia e adevarat. Mi-a placut de ea. Mi-a parut rau de ea. I-am admirat talentul. Dar, in plus, seamana cu Vasilia. Am observat asemanarea cand am vazut prima relatare pe hiperunde despre sosirea ei de pe Solaria. A fost foarte surprinzator si m-a facut sa ma intereseze.

Ofta.

— Cand mi-am dat seama ca ea, ca si Vasilia, fusese ranita din punct de vedere sexual, a fost mai mult decat puteam suporta. Am aranjat sa locuiasca langa mine, dupa cum vezi. Am fost prietenul ei si am facut tot ce mi-a stat in putinta sa atenuez dificultatile de adaptare la o Lume noua.

— Deci, ea este un surogat de fiica.

— Intr-un fel, da. Cred ca poti sa-i spui asa, domnule Baley. Si nici nu stii cat de bucuros sunt ca nu i-a venit niciodata ideea sa mi se ofere. Daca o respingeam, ar fi insemnat sa retraiesc respingerea Vasiliei. Daca primeam, din incapacitate de a repeta refuzul, mi-as fi amarat viata, pentru ca as fi simtit ca fac pentru aceasta Straina aceasta palida imagine a fiicei mele — ceea ce n-am vrut sa fac pentru insasi fiica mea. Oricum… Dar n- are importanta, acum intelegi de ce am ezitat la inceput sa-ti raspund. Gandul acesta ma facea, intr-un fel, sa retraiesc aceasta tragedie a vietii mele.

— Si cealalta fiica a dumitale?

— Lumen? zise Fastolfe cu raceala. N-am avut niciodata vreo legatura cu ea, desi am vesti de la ea din cand in cand.

— Candideaza pentru un post politic, am inteles.

— Unul local. Pe lista Globalistilor.

— Ce-i asta?

— Globalistii? Ei sustin doar Aurora — doar globul nostru, intelegi. Aurorienii trebuie sa ia conducerea in colonizarea Galaxiei. Ceilalti trebuie sa fie opriti, pe cat posibil, mai ales Pamantenii. Ei numesc asta „interes personal iluminist”.

— Aceasta nu e parerea dumitale, desigur.

— Sigur ca nu. Eu conduc Partidul Umanist, care crede ca toate fiintele umane au aceleasi drepturi in Galaxie. Cand vorbesc despre „dusmanii mei”, ma refer la Globalisti.

— Atunci, Lumen este unul dintre dusmanii dumitale.