tunatori ai colosului, care nu-i slabise o clipa. Deodata Clapau?ius striga:
— E albia unui parau secat, care duce pana la stanci, la pe?teri. Hai, mai repede, indata va trebui sa se opreasca!…
Pornira deci in sus, impiedicandu-se ?i balabanind din maini sa-?i ?ina echilibrul, dar ma?ina se ?inea mereu la aceea?i distan?a de ei. Luand-o pe albia paraului secat, ajunsera la o trecatoare printre stanci ?i, zarind sus gura deschisa a pe?terii, incepura sa se ca?ere repede spre ea, neluand in seama pietrele care le fugeau de sub picioare. Uria?a despicatura in stanca raspandea racoare imprejur. Intrara iute, mai facura ca?iva pa?i, apoi se oprira.
— Bun, aici suntem in siguran?a — zise Trurl, care-?i recapatase lini?tea. Ma duc sa vad unde s-a oprit…
— Baga de seama! — il avertiza Clapau?ius.
Trurl se apropie atent de gura pe?terii, scoase capul afara ?i indata se dadu inapoi, ingrozit.
— Vine incoace dupa noi! — striga el.
— Lini?te?te-te, aici cu siguran?a n-o sa poata intra — zise cu oarecare indoiala in glas Clapau?ius. Dar asta ce mai e? Parca s-a intunecat… O — o…!
In clipa aceea o umbra uria?a acoperi cu totul petecul de cer vizibil prin gura pe?terii: era pieptul de o?el, plin de nituri, al ma?inii, care se lasa u?or peste stanca. In felul acesta pe?tera fu inchisa ermetic pe dinafara.
— Suntem pierdu?i… ?opti Trurl. Glasul ii tremura ?i mai mult, caci se lasase un intuneric bezna.
— Mari idio?i am mai fost! — striga Clapau?ius. Sa ne bagam noi in grota asta, pe care poate s-o baricadeze! Cum am putut face o asemenea prostie?
— Ce zici, ce are de gand sa faca? — intreba Trurl dupa o lunga tacere.
— Cred ca a?teapta sa ie?im de aici; pentru asta nu e nevoie de cine ?tie ce inteligen?a.
Iar se a?ternu tacere. Trurl o porni prin intuneric in varful picioarelor, cu mainile intinse, spre locul unde i?i inchipuia ca e gura pe?terii. Pipai intruna cu degetele peretele stancii pana ce ajunse la o?elul neted ?i cald, de parca ar fi fost incins pe dinauntru…
— Te simt, Trurl… se auzi glasul de fier al ma?inii in spa?iul acela inchis. Trurl se dadu inapoi, se a?eza pe o piatra langa prietenul sau. O vreme ramasera nemi?ca?i. Intr-un tarziu Clapau?ius ii ?opti:
— Sa ?tii ca n-avem nici o ie?ire. Trebuie sa cadem la o invoiala cu ma?ina…
— Nici o speran?a — zise Trurl. Incearca totu?i, poate ca macar ?ie o sa-?i dea drumul teafar…
— Nu, a?a nu vreau! — ii spuse cu hotarare Clapau?ius ?i, apropiindu-se de gura nevazuta a pe?terii, striga:
— Ei, ne auzi?
— Va aud — ii raspunse ma?ina.
— Asculta, a? vrea sa-?i cer scuze. ?tii… Intre noi a fost o mica nein?elegere, dar la drept vorbind e un fleac. Trurl n-a avut inten?ia sa…
— Am sa-l distrug pe Trurl! — raspunse ma?ina. Dar mai intai sa-mi raspunda la intrebarea cat fac doi ?i cu doi?
— A, o sa-?i raspunda, ?i inca in a?a fel, incat ai sa fii mul?umita ?i o sa te impaci fara indoiala cu noi. Nu-i a?a, Trurl? — spuse cu aer impaciuitor Clapau?ius.
— Mda, desigur…, ingana Trurl cu glas scazut.
— Bine — zise ma?ina. Atunci cat fac doi ?i cu doi?
— Pa… adica ?apte… raspunse Trurl ?i mai incet.
— Ha, ha! Nu patru deci, ci ?apte, nu-i a?a? — urla ma?ina. Ei, vezi?
— ?apte, sigur ca ?apte, totdeauna doi ?i cu doi au facut ?apte! — intari cu inflacarare Clapau?ius. Ei, acum ne dai drumul? — adauga el prudent.
— Nu. Trurl sa mai spuna inca o data ca ii pare rau ?i cat fac doi ?i cu doi…
— Dar daca-?i spun, o sa ne dai drumul? — intreba Trurl.
— Nu ?tiu. O sa ma mai gandesc. Nu tu o sa-mi pui condi?ii. Spune cat fac doi ?i cu doi.
— Dar o sa ne dai drumul, nu-i a?a? — rosti Trurl, in timp ce Clapau?ius il tragea de maneca, ?optindu-i la ureche:
— E o idioata, o idioata in toata regula, nu te certa cu ea, te implor!
— N-am sa va dau drumul daca n-o sa am chef — raspunse ma?ina. Dar tu oricum o sa-mi spui cat fac doi ?i cu doi…
Trurl sari in sus ca turbat.
— Bine, am sa-?i spun, am sa-?i spun! — striga el. Doi ?i doi fac patru, iar doi ori doi fac tot patru, de-ar fi sa umbli cu capul in jos, de-ar fi sa preschimbi to?i mun?ii a?tia in ?arana, de-ar fi sa inghi?i toata marea ?i sa bei tot cerul, ai auzit? Doi ?i doi fac patru!
— Trurl! Ai innebunit! Ce tot spui? Doi ?i cu doi fac ?apte, doamna draga! ?apte, ma?inu?a scumpa! ?apte! — striga Clapau?ius, incercand sa-l intreaca in strigate pe prietenul sau.
— Nu-i adevarat! Fac patru! Numai patru, de la inceputul pana la sfar?itul lumii fac PATRU! — striga Trurl cat il ?inea gura.
Deodata sub picioarele lor stancile incepura sa freamate.
Ma?ina se dadu inapoi de la gura pe?terii, o lumina palida o strabatu pe dinauntru ?i deodata ea scoase un strigat prelung:
— Nu-i adevarat! ?apte! Ai sa recuno?ti tu cand te-oi prinde!
— N-am sa recunosc niciodata! — raspunse Trurl, de parca i-ar fi fost de acum totuna. In aceea?i clipa peste capetele lor se abatu o grindina de pietre, caci ma?ina incepuse sa izbeasca cu corpul ei de opt etaje in stanci, ?i blocuri uria?e se desprindeau din piatra masiva, rostogolindu-se la vale.
Tunetul acesta, impreuna cu mirosul de fum de cremene ?i scanteile iscate de atingerea o?elului de stanca umplu toata pe?tera. ?i in mijlocul acestui zgomot infernal se auzea in rastimpuri glasul sub?ire al lui Trurl care striga intruna:
— Doi ?i cu doi fac patru! Patru!
Clapau?ius incerca sa-i astupe gura cu for?a, dar, imbrancit de Trurl, tacu ?i se a?eza resemnat, cu capul in maini. Ma?ina nu se potolise o clipa in eforturile ei diabolice ?i se parea ca dintr-o clipa in alta tavanul pe?terii se va pravali peste cei doi, strivindu-i ?i ingropandu-i pentru vecie. Dar tocmai cand i?i pierdusera orice speran?a, cand praful inecacios umpluse tot spa?iul, undeva se auzi un zgomot asurzitor, mai intai ca un huruit puternic, apoi intreg vazduhul incepu sa urle, peretele negru, care acoperea intrarea in pe?tera, disparu ca spulberat de furtuna in timp ce buca?i uria?e de stanca se rostogolira la vale. Ecoul acestui cataclism inca nu se potolise cand cei doi prieteni ajunsera la ie?irea pe?terii ?i, aplecandu-se in afara, zarira ma?ina, zacand sfaramata ?i strivita sub avalan?a de stanci, dintre care una o taiase aproape in doua, de-a lungul celor opt etaje ale ei. Coborara incet printre daramaturile pline de praf ale stancilor sfaramate. Ca sa ajunga la albia paraului secat, trebuira sa treaca pe langa ma?ina care zacea acum nemi?cata, ca un vas naufragiat, aruncat la mal. Fara sa scoata un cuvant, se oprira amandoi deodata langa flancul ei de o?el. Ma?ina mai dadea inca semne de via?a. Se auzea foarte slab cum ceva, inauntru, se mai invartea.
— Va sa zica acesta e sfar?itul tau lipsit de glorie, iar doi ?i cu doi fac tot…, incepu Trurl, dar in aceea?i clipa ma?ina incepu sa fornaie imperceptibil ?i, cu ultimele puteri, bolborosi:
— ?APTE.
Apoi ceva scar?ai u?or in maruntaiele ei, ni?te pietre ii cazura de pe frunte ?i ea se stinse, prefacandu-se intr-un morman de fiare vechi. Cei doi constructori se privira unul pe altul, apoi, fara sa-?i spuna un cuvant, o pornira mai departe la vale, pe albia paraului secat.
Marea chelfaneala
ODATA cineva batu la u?a constructorului Clapau?ius. Acesta crapa pu?in u?a, scoase capul afara ?i zari o ma?ina burtoasa, abia ?inandu-se pe patru picioare scurte.
— Cine e?ti ?i ce vrei? — o intreba.
— Sunt Ma?ina de Indeplinit Dorin?ele ?i m-a trimis in dar marele tau prieten ?i coleg, Trurl.
