In vremea asta Clapau?ius ajunsese in cealalta ?ara, unde domnea puternicul rege Megericus. Acolo era cu totul altfel decat in Monstri?ia. ?i monarhul de aici organiza mar?uri razboinice, ?i el cheltuia mult cu inarmarea, da o facea intr-un mod elegant, deoarece era un om cu vederi liberale, iar sensibilitatea lui artistica nu avea egal. Acestui rege ii placeau uniformele, fireturile de aur, galoanele, ciucura?ii, epole?ii, portierele cu clopo?ei. Era intr- adevar foarte sensibil: ori de cate ori lansa la apa un nou cuirasat, tremura de emo?ie. Nu se uita la bani cand era vorba de pictura batalista, platind gras, din motive patriotice, dupa numarul du?manilor uci?i, a?a ca in nenumaratele fresce panoramice din cuprinsul impara?iei nu se vedeau decat mormanele de cadavre ale solda?ilor du?mani. In via?a de toate zilele se comporta ca un autocrat luminat, imbinand cruzimea cu generozitatea. La fiecare aniversare a urcarii sale pe tron instituia noi reforme. O data poruncise sa fie zugravite in verde toate ghilotinele, alta data — sa fie unse ca sa nu scar?ie. Pe urma, sa fie aurite toate palo?ele calailor, fara a uita sa ordone ascu?irea lor cu grija, din motive umanitare. Era generos din fire, dar nu admitea nici risipa. De aceea printr-un decret special a normat toate ro?ile, ?epile, ?uruburile, cercurile ?i catu?ele. Execu?iile tradatorilor, de altfel rare, se desfa?urau cu multa pompa, in sunete de trambi?e, cu preot ?i imparta?anie, cu ciucura?i ?i pompoane. Regele acela luminat mai avea ?i o teorie pe care o aplicase in practica: teoria fericirii generale. Doar se ?tie ca omul nu rade pentru ca e vesel, ci este vesel pentru ca rade. Cand se spunea ca totul e minunat, indata apare ?i buna dispozi?ie. Supu?ii lui Megericus erau obliga?i, fire?te, pentru binele — lor propriu, sa repete in gura mare ca o duc nemaipomenit de bine, iar vechea formula de salut, „Buna ziua”, nu prea clara, regele o schimba intr-una mai folositoare; „Ce bine e!”; copiii pana la paisprezece ani aveau voie sa spuna „Hu-ha!”, iar varstnicii, „Bine mai e”.
Megericus tare se mai bucura vazand cum se insufle?e?te poporul, cand, trecand pe strazi in calea?ca de forma unui cuirasat, vedea mul?imile aclamandu-l. El le raspundea, facandu-le cu mana, iar oamenii ii strigau in cor: „Hu-ha I”, „Ce bine e!” ?i „Minunat!” De altfel, era democrat din fire. Ii placea foarte mult sa poarte scurte discu?ii grave cu vechi prieteni, cu care candva mancase din acela?i blid, asculta cu lacomie istorioare de razboi, povestite pe la popasuri, ?i se intampla ca, primind in audien?a vreun demnitar strain, lovindu-se, nici una, nici alta, cu buzduganul in genunchi, sa strige: „Traiasca ai no?tri!” sau „?intui?i-mi cuirasatul!”, sau „Trasni-m-ar ghiulelele!”. Pre?uia cel mai mult barba?ia ?i vitejia, murea dupa piro?ti solda?e?ti stropite cu rachiu ?i pesmeciori direct din chesoane. Mitralierele le diviniza pur ?i simplu. Cand era trist, ordona regimentelor sa defileze prin fa?a lui, cantand: „Armata ghintuita”, „Adio via?a de civil!”, „Suna goarna, stai pe loc!” sau „Repede mundir, cascheta, ?i arma la baioneta”, un vechi cantec imperial. Poruncise ca atunci cand va muri, vechea garda sa-i cante la mormant cantecul lui indragit „Ai ruginit, batran robot!”
Clapau?ius n-a ajuns u?or la curtea marelui rege. In prima localitate in care nimerise, ciocanise la cateva u?i, dar nimeni nu i-a deschis. Intr-un tarziu zari pe o strada, cu totul pustie, un copila? care veni drept spre el ?i-l intreba cu glas sub?irel:
— Cumpara?i, domnule? Vand ieftin.
— Poate ca da, dar ce? — intreba mirat Clapau?ius.
— Un secle?el de stat — raspunse baie?elul, sco?and de sub poalele cama?u?ei capatul unui plan de mobilizare. Clapau?ius holba ochii ?i spuse:
— Nu, pu?tiule n-am nevoie de asta. Nu ?tii pe unde locuie?te primarul ora?ului?
— Da’ la ?e va tlebuie plimalu’? — intreba copilul.
— Ei, am o vorba cu el.
— In palticulal.
— Poate fi ?i in particular.
— Atunci va tlebuie un agent? Pentru asta taticul meu v-al plinde bine. E sigul ?i deloc scump.
— Hai, du-ma la tatal tau — ii zise Clapau?ius, vazand ca nu poate pune capat discu?iei. Pu?tiul il duse la una dintre case; inauntru, la lumina lampii, de?i era in plina zi, statea intreaga familie — bunicul pe un balansoar, bunica impletind ni?te ciorapi ?i copiii lor, de acum oameni mari, fiecare ocupat cu treburile casei. Vazandu-l pe Clapau?ius, se ridicara ?i se aruncara asupra lui; andrelele nu erau altceva decat ni?te catu?e mascate, lampa microfon, iar bunica ?eful poli?iei locale.
„Se vede ca e o nein?elegere la mijloc” — i?i zise Clapau?ius, dupa ce fu paruit zdravan ?i aruncat in inchisoare. A?tepta rabdator o noapte intreaga, fiindca ?i a?a n-avea ce face. Apoi lumina zilei incepu sa arginteze paienjeni?ul de pe pere?ii celulei, resturile ruginite ale fo?tilor de?inu?i, ?i, dupa o vreme, fu chemat la interogatoriu. A?a afla ca intregul cartier, casele ?i copilul, totul fusese o cursa: in felul acesta erau tra?i pe sfoara agen?ii du?mani. Clapau?ius nu era amenin?at sa aiba vreun proces, caci procedura era scurta. Pentru incercarea de a intra in contact cu tatal denun?ator il a?tepta ghilotinarea de gradul trei, mai ales ca administra?ia locala cheltuise in acel an bugetar toate fondurile pentru coruperea spionilor du?mani, iar Clapau?ius, in ciuda insisten?elor repetate, nu voise sa cumpere nici un secret de stat pentru a echilibra bugetul. In afara de asta, mai era suspect ?i pentru faptul ca nu avea o suma mai importanta de bani asupra sa, Clapau?ius o ?inea intruna ca e nevinovat, dar ofi?erul care-i lua interogatoriul nu-i dadea deloc crezare. De altfel, chiar daca ar fi vrut, eliberarea de?inutului nu era de competen?a lui. Dupa ce fu supus unor torturi, mai mult din zel func?ionaresc decat din necesitate reala, incepura sa se poarte nea?teptat de frumos cu el. Dupa o saptamana, spalat ?i ferchezuit, fu trimis in capitala, unde, instruit asupra etichetei de la curte, avu cinstea sa fie primit in audien?a personala de catre rege. Primi ?i o trambi?a, deoarece fiecare ceta?ean trebuia sa-?i anun?e intrarea ?i ie?irea dintr-o institu?ie de stat prin sunet de trambi?a, iar servilismul era impus pana acolo, incat oamenii nici nu incepeau ziua de lucru decat o data cu trambi?a, care era pentru ei mai importanta decat rasaritul soarelui.
Megericus ii ceru, binein?eles, lui Clapau?ius o noua arma, ?i acesta promise sa-i indeplineasca dorin?a. Il asigura ca visul lui este sa revolu?ioneze din temelii ac?iunile militare.
— Care armata este de neinvins? — intreba el mai intai. Cea care are comandan?i mai buni ?i solda?i mai disciplina?i. Comandantul ordona iar soldatul se supune; primul trebuie sa fie, deci, in?elept, iar al doilea disciplinat. Dar in?elepciunea min?ii, fie ea chiar ?i militara, are anumite grani?e fire?ti. Pe de alta parte, chiar un comandant genial poate da peste altul la fel de genial, in tabara vrajma?ului, poate cadea pe campul de lupta, lasandu-?i regimentul orfan, ba ?i mai rau, obi?nuit sa gandeasca, poate sa-?i indrepte gandul catre puterea suprema de stat. Oare turma asta de comandan?i rugini?i in lupte, cu tamplele incarun?ite de atata gandire tactica ?i strategica nu poate deveni intr-o zi atat de primejdioasa, incat sa-i vina pofta de a acapara tronul? Oare nu destule impara?ii au cazut din pricina asta? Dupa cum se vede, comandan?ii sunt numai un rau necesar; tot secretul e ca aceasta necesitate sa fie lichidata. Mai departe. Disciplina armatei consta in indeplinirea exacta a ordinelor. O armata ideala, potrivit regulamentului, este aceea care din mii de piepturi ?i ganduri face un singur piept, un singur gand ?i o singura voin?a. Pentru asta e nevoie de intreaga disciplina militara, de manevre ?i de exerci?ii. Un ?el imposibil de atins pare a fi armata in stare sa ac?ioneze ca un singur om, ea insa?i fiind creatorul ?i realizatorul planurilor strategice. Cine poate fi intruchiparea unui asemenea ideal? Numai individul, caci de nimeni nu ascul?i cu atata placere ca de tine insu?i ?i nimeni nu indepline?te cu mai mult zel un ordin decat acela care ?i l-a dat singur. In plus, individul nu se poate dispersa, nu-?i poate refuza ascultarea ?i nici nu poate murmura impotriva lui insu?i. Secretul e ca acest devotament, aceasta dragoste de sine pe care o prezinta individul sa fie transformata intr-o insu?ire a miilor de solda?i. Cum s-o faci?
In acest loc al pledoariei, Clapau?ius incepu sa explice pe larg regelui, care era numai urechi, ideile de-a dreptul geniale ale maestrului Gargan?ian.
— Fiecarui recrut — zise el — i se monteaza in fa?a un ?techer, iar in spate o priza. La ordinul: „Face?i legatura!”, ?techerele sar in prize ?i, acolo unde pana nu de mult se gasea o ceata oarecare de civili, apare un regiment de armata regulata. Cand min?ile acestor solda?i, ocupate pana atunci cu tot felul de fleacuri extramilitare, se vor contopi intr-o unitate de spirit militara, nu numai ca apare automat disciplina, evidenta prin faptul ca intreaga armata executa acela?i lucru — fiindca in milioane de corpuri exista acum un singur spirit — ci totodata apare ?i in?elepciunea. Iar in?elepciunea aceasta este direct propor?ionala cu numarul. Plutonul poseda un spirit de subofi?er, compania este in?eleapta ca un capitan, batalionul are capul unui colonel cu diploma, iar divizia, fie ea ?i de rezervi?ti, face cat to?i strategii laolalta. In acest mod se poate ajunge la forma?ii de-a dreptul uluitor de geniale. Ordinele date nu pot sa nu fie indeplinite, fiindca cine e acela care nu asculta de el insu?i? A?a se poate pune capat capriciilor ?i nestatorniciei indivizilor, dependente de aptitudinile intamplatoare ale comandan?ilor, se pune capat invidiilor reciproce, du?maniilor ?i conflictelor. Regimentele, odata unite, nu mai trebuie despar?ite, fiindca aceasta nu s-ar putea face fara sa se ajunga la dezordine. O armata fara comandan?i, care-?i comanda singura, iata ideea mea! — i?i incheie Clapau?ius cuvantarea, care facuse o impresie deosebita asupra regelui.
