sau de poli?ist ?i sa-l a?eze din nou pe tron. Facura in a?a fel ca marinarul cel de treaba, care sala?luia in corpul lui Trurl, sa cunoasca toata povestea, dar sub juramant sa nu sufle o vorba, ?i, vazand cat de multa minte exista in sufletul simplu al marinarului, il considerara demn de a conduce ?ara. ?i, dupa transmutare, Trurl redeveni el insu?i, iar marinarul ajunse rege. Inainte de asta, Clapau?ius ceru sa fie adus la palat un ceas mare cu cuc, pe care-l vazuse la un anticariat cand umblase prin ora?, apoi mutara mintea regelui Baleryon in corpul cucului, iar mintea pasarii in persoana poli?istului. In felul acesta se facu dreptate. Regele, atarnat pe peretele din sala tronului, fu nevoit sa lucreze con?tiincios ?i, prin cantul sau placut, la care il imboldeau, in anumite clipe fixe din zi ?i noapte, pinioanele ascu?ite ale ceasului, avea sa-?i rascumpere tot restul vie?ii pacatele pentru jocurile sale nechibzuite ?i atentatul la sanatatea constructorilor. Comandantul se intoarse la slujba sa de mai inainte, achitandu-se exemplar de sarcinile sale, caci mintea de cuc se dovedi suficienta pentru aceasta. La urma, prietenii, luandu-?i ramas bun de la marinarul ajuns rege, i?i incarcara lucrurile lasate la han ?i, scuturandu-?i incal?arile de praful prea pu?in ospitalierei impara?ii, luara calea intoarcerii. Mai trebuie sa amintim insa ?i ultima isprava a lui Trurl: pe cand se mai afla in corpul regelui, a coborat in vistieriile palatului, de unde a luat diamantul neamului cymberilor, caci rasplata aceasta i se cuvenea, pe drept, ca inventator al nemaipomenitei ascunzatori…
Expedi?ia a cincea bis sau consulta?ia lui Trurl
NU DEPARTE, sub soarele alb, dincolo de steaua cea verde, traiau cei din neamul Ochi-de-O?el. Erau ferici?i, vioi, indrazne?i. Nu se temeau de nimic: nici de acizi, nici de baze, nici de gandurile negre, nici de nop?ile albe, de materie sau antimaterie, fiindca aveau ma?ina ma?inilor, acoperita de verdea?a, remontata, din?ata, absolut perfecta. Locuiau in ea ?i pe ea, sub ea ?i deasupra ei, pentru ca in afara de ea nu mai aveau nimic altceva. Intai au adunat atomi, apoi au inceput s-o construiasca, iar daca vreun atom nu se potrivea, atunci il transformau ?i totul ie?ea de minune. Fiecare Ochi-de-O?el avea priza ?i micul sau contact, ?i fiecare facea ce poftea. Nu ei conduceau ma?ina, nici ma?ina pe ei. Se ajutau doar reciproc. Unii erau ma?ini?ti. al?ii ma?inatori, iar al?ii ma?inerali, fiecare avand propria lui ma?inista. Treaba aveau pana peste cap. Uneori aveau nevoie de noapte, alteori de zi sau de o eclipsa de soare, dar asta mai rar, ca sa nu le fie urat. Odata a venit la soarele lor alb, de dincolo de steaua cea verde, o cometa-midineta, de genul feminin, plina de venin, din atomi facuta ?i nespus de sluta, colo cap, ici coada, se zgaia neroada, alba ca un mort pe dric, de atata acid cianhidric. Raspandind o duhoare groaznica, veni in zbor ?i le spuse:
— Mai intai am sa va napadesc cu flacarile mele, pe urma om mai vedea.
Ochii-de-O?el se uitara la ea uimi?i. Pe tot cerul se-ntinsese, ghete de foc i?i pusese, neutroni, mezoni starnea, ?i de jar nici ca-i pasa, atomii cat care, starneau focul tot mai mare, gravita?ie, neutrina…
— O sa am — zise — o stra?nica cina!
Atunci ei au raspuns:
— E o gre?eala, noi suntem Ochi-de-O?el, nu ne temem defel, nici de acizi, nici de baze, fiindca avem ma?ina ma?inilor, acoperita cu verdea?a, remontata, din?ata, absolut perfecta; vezi-?i de drum, cometa draga, ca o sa fie rau de tine.
Dar ea cuprinsese de-acum tot cerul; ardea, parjolea, urla, ?uiera, ca pana ?i Luna lor se chircise ?i se innegrise la capete, de?i era o Luna veche, mica ?i prapadita, totu?i era pacat de ea. Atunci ei nu mai spusera nimic, ci luara doar an camp foarte puternic, ii facura cate un nodule? la fiecare col? ?i pusera in legatura contactele:
„Las’ sa vorbeasca faptele pentru noi” — i?i zisera.
Trosnete, plesnete, gemete, cerul se lumina intr-o clipa ?i din cometa nu mai ramase decat o gramajoara de zgura… ?i iar se facu lini?te.
Dupa o vreme, pe cer aparu o aratare. Nimeni nu ?tia ce era, dar tare mai era fioroasa. Nici nu ?tiai cum s-o prive?ti, fiindca din orice parte te uitai la ea parca arata ?i mai urata. Aratarea zbura de colo-colo, apoi cobori ?i se lasa cu greutatea-i neobi?nuita pe un varfule?. Sta neclintita ?i devenise nespus de stanjenitoare.
Cei care erau mai aproape ii strigara:
— Hei, e o gre?eala, noi suntem Ochi-de-O?el, nu ne temem defel, nu locuim pe planeta, ci pe o ma?ina, ?i asta nu e o ma?ina obi?nuita, ci ma?ina ma?inilor, plina de verdea?a, remontata, din?ata, absolut perfecta, fugi de-acolo, aratare, ca o sa fie vai de zilele tale.
Dar ea nimic.
Atunci, ca sa nu faca taraboi pentru o nimica toata, trimisera o ma?ina mica, una mititica, o ma?inu?a- speriu?a, sa bage frica in aratarea aceea ?i, in sfar?it, sa fie iar lini?te.
Ma?inu?a-speriu?a porni in zbor. Inauntrul ei, circuitele prinsera sa maraie care de care mai infrico?ator. Cand ajunse, imi incepu sa urle ?i sa huruie, incat pana la urma ea insa?i se cam speriase. Dar cand se uita, aratarea nici nu se clintise. Mai incerca o data, din alta faza, dar tot degeaba; sperietura nu fusese convingatoare.
Ochii-de-O?el i?i dadura seama ca trebuie sa incerce altfel. I?i zisera:
— O sa luam un calibru mai mare, cu pinioanele in baie de ulei, diferen?ial universal, cuplat din fiecare parte ?i care sa loveasca, nu gluma. O sa fie de ajuns? Fi?i pe pace, energia nucleara ?tie ea ce face.
Trimisera atunci o ma?ina universala, dublu-diferen?iala, huruind tacut, cu retroac?iune, iar in interior un ma?inist cu o ma?inista. Dar asta nu era tot, fiindca pentru orice eventualitate, deasupra mai venea ?i ma?inu?a- speriu?a. Ajunse fara sa faca pic de zgomot, caci era cu pinioanele in ulei; se opri ?i incepu sa numere: patru boarte pan-la moarte, trei boarte pan-la moarte, doua boarte, o boarta, punctul zero, gata-i moarta. Doamne, ce explozie! ?i sa vezi pe urma ciuperci: numai manatarci stralucitoare, fiindca erau radioactive; uleiul incepu sa curga, pinioanele sarira cat colo. Ma?inista ?i ma?inistul se uitara prin hublou, sa vada daca…
Dar de unde! Dihania nici macar nu fusese atinsa.
Se adunara Ochii-de-O?el la sfat ?i construira o ma?ina care construi o ma?inarie, care, la randul ei, construi o ma?inarie, incat stelele mai apropiate trebuira sa se dea indarat sa faca loc. ?i in ma?ina cea mai mare era una care avea pinioane in ulei, iar in mijloc ma?inu?a-speriu?a, ca nu era de glumit.
Ma?inaria i?i lua inima-n din?i ?i se opinti o data din toate puterile. Rasuna un bubuit puternic, ca un tunet, apoi ceva zbura in sus. Era o ciuperca atat de mare, incat ajungea pentru a face supa din apa unui ocean; se lasa un intuneric de-?i bagi degetele-n ochi, ?i un frig de te apucau toate dardaielile. Se uitara Ochii-de-O?el — dar nimic… nimic, nimic… Doar cele trei ma?ini zaceau intinse toate ?i neclintite.
Atunci i?i suflecara manecile, spunandu-?i:
— Ei, asta-i buna. Doar suntem ma?inali ?i ma?ini?ti, avem ma?iniste ?i ma?ina ma?inilor, acoperita de verdea?a, remontata, din?ata ?i absolut perfecta, cum indrazne?te pocitania asta sa ni se impotriveasca sa stea acolo ?i nici sa nu se mi?te macar?
?i ce le veni in gand? Sa recurga la o planta, iedera-me?tera, pe furi? mi se tara?te, ?i intruna, intruna cre?te, radacinile-?i-mplanta, cu pocitania se ia la tranta, cand i-o da un bobarnac, gata, i-a venit de hac. ?i, intr- adevar, totul s-a petrecut dupa cum prevazusera. Numai la sfar?it n-a ie?it dupa cum se a?teptau, ci totul a ramas ca la inceput.
Atunci ii apuca disperarea. Nu mai vazusera a?a ceva niciodata ?i nu ?tiau nici macar ce este. A?a ca se adunara cu to?ii, se sfatuira ?i pornira sa faca pistoane, pinioane, arcane ?i capcane; poate cade, poate sempiedica, poate se-mpotmole?te, poate se-ngrade?te. Incercara in fel ?i chip, ca nu mai ?tiau nici ei cum sa faca sa iasa bine. Totul se cutremura din temelii, dar degeaba. Istovi?i, lasara treaba balta, caci nu mai intrezareau nici o scapare, cand, deodata, in departare zarira pe cineva care venea in zbor. Parca era calare pe un cal. Da, dar calul nu are ro?i. Pesemne o fi bicicleta, dar bicicleta nu are bot. Atunci poate o fi vreo racheta, dar racheta nu are ?a. Nu ?tiau ce fel de aparat e cel ce zboara, dar ?tiau cine e in ?a; sta, de parc-ar fi crescut in ea, vesel ?i zambitor, Trurl, me?terul-constructor, pornit poate la plimbare, sau in vreuna din expedi?iile sale, pana ?i ?ancii ?i-ar fi dat seama din departare ca n-au de-a face cu un oare?icare.
Trurl se apropie ?i cobori, iar ei ii povestira totul, de-a fir-a-par:
— Suntem Ochi-de-O?el, avem ma?ina ma?inilor, remontata, din?ata, cu verdea?a acoperita, absolut perfecta, atomi am ingramadit ?i singuri am construit, nu ne temem de nimeni, nici de acizi, nici de baze, iar acum a venit o aratare, s-a a?ezat ?i sta mereu neclintita ca o stanca.
— Dar a?i incercat s-o speria?i? — ii intreba Trurl, cu blande?e.
