Ciberiada

— Cu adevarat, exist! Exist fara pic de indoiala. Dar se pune intrebarea, cine e de fapt cel care spune: „exist”? Adica: cine sunt eu? Cum sa gase?ti raspuns la asta? Ba mai mult! Daca in afara de mine ar mai fi inca ceva, orice, cu care a? putea sa ma pun alaturi, sa ma compar — asta ar mai merge, dar chestia e ca nu exista nimic, fiindca e clar ca nu se vede absolut nimic! Exist deci numai eu, care alcatuiesc atotposibilitatea goala-golu?a, fiindca pot sa cuget la orice doresc, dar ce sunt eu de fapt — un loc gol pentru gandire sau ce altceva?

In realitate nu mai poseda nici un fel de sim?uri, caci acestea, de-a lungul veacurilor care trecusera, se stricasera ?i se descompusesera, sub stapanirea neinduplecatei ?i nemiloasei Entropia, iubitoarea, de Haos. Nu vazu deci Ma-am-pe-mine nici pe mama-balta, nici pe tatal-noroi, nici lumea intreaga, nu-?i. amintea nimic din ceea ce se intamplase ?i in genere nu mai putea nimic, decat sa gandeasca. Numai asta mai putea, a?a ca incepu sa se ocupe de-a binelea cu cugetarea.

— Ar trebui — i?i zise — ar trebui sa umplu acest vid care sunt eu insumi ?i astfel sa spulber nesuferita lui monotonie. A?a ca, sa nascocim ceva; cand vom nascoci, a?a va ramane, caci nu exista nimic altceva in afara gandurilor noastre. Dupa cum se vede, devenise oarecum plin de sine, caci gandea despre el insu?i la numarul plural.

— Ar fi oare posibil — i?i spuse apoi — sa mai existe ceva in afara de mine? Sa zicem pentru o clipa — de?i aceasta suna improbabil, ba chiar nebunesc — sa zicem ca da. Sa botezam acest altceva Gozmoz. Deci, exista Gozmozul, ?i eu sunt o particica a lui!

Aici se opri, cantari lucrurile ?i ipoteza aceasta i se paru cu totul lipsita de temei. Ii lipseau orice ra?iune, orice fundament, argumentele, premisele, o recunoscu deci drept o curata preten?ie nejustificata, o uzurpare peste masura, se ru?ina foarte ?i-?i spuse:

— Despre ceea ce este in afara mea, daca acolo este intr-adevar ceva, nu ?tiu nimic. Despre ceea ce este inauntrul meu voi ?ti indata ce voi cugeta asupra acestui lucru, caci cine altul daca nu eu, la naiba, poate sa cunoasca mai bine gandurile mele?! ?i-?i imagina pentru a doua oara Gozmozul, dar de data asta il situa in propriul sau interior spiritual; faptul i se parea mult mai plin de modestie, mai cuminte ?i mai apropiat de firea lucrurilor spre care tindea. ?i incepu sa umple acest Gozmoz al lui cu tot felul de felurimi inchipuite. Mai intai, cum n-avea inca dexteritate, ii nascoci pe ni?teli?i, care se ocupau cu var?arania a o mul?ime de fleacuri, precum ?i pe ?tileni?i, carora le placeau ?oa?ele. ?i indata se batura ni?teli?ii cu ?tileni?ii din cauza unei ?oa?e, ca Ma-am-pe- mine-Gunoi capata o stra?nica durere de cap ?i cu nimic alta nu se alese din aceasta facere a lumii, in afara de migrena.

Trecu atunci la alte incercari de crea?ie, intr-un mod mai prudent ?i inventa elementele de baza, cum sunt gazul nobil, sau elementul perfect numit Cal?onium, ?i elementul spiritual numit Cugetalium, ?i inmul?i existen?ele, gre?ind din cand in cand, dar dupa cateva veacuri capata o oarecare experien?a ?i executa destul de solid in gand propriul sau Gozmoz, in care-?i duceau via?a numeroase triburi, fiin?e, existen?e ?i fenomene, ?i era acolo tare placut, pentru ca legile acelui Gozmoz le facuse cat se poate de liberale, caci nu-i placea ideea legita?ilor aspre, a acelui regulament de cazarma pe care-l folose?te Maica Natura (pe care, de altfel, n-o cuno?tea ?i despre care nimic nu ?tia).

?i lumea aceasta a Fiului-Sau-Insu?i era plina de minuna?ii capricioase ?i o data se intampla intr-un fel, ?i alta data altfel, cu totul altfel, a?a, fara nici o pricina. Iar daca cineva urma sa piara in aceasta lume, intotdeauna se putea evita acest lucru, caci Ma-am-pe-mine hotarase sa nu se ajunga la infruntari irevocabile. ?i bine au mai dus-o in gandul lui, veacuri de-a randul, ?i gondralii, ?i caleu?ii care descoperisera cal?oniul, ?i clofundrii, ?i benigna, ?i primi?tii. In vremea asta ii cazura lui Ma-am-pe-mine mainile facute din gunoaie ?i picioarele facute din resturi, iar apa bal?ii din jurul taliei sale, candva zvelte, se colora in ruginiu, ?i incet-incet se cufunda cu corpul in malul noroios. ?i tocmai intinsese, cu o duioasa aten?ie, noi constela?ii in ve?nica intunecime a con?tiin?ei sale, care-i era Gozmozul, ?i, cum se pricepea, se ingrijea dezinteresat ca sa-?i aminteasca perfect de tot ceea ce crease numai cu gandirea; ?i de?i din cauza asta il durea capul, nu contenea, caci se sim?ea necesar Gozmozului sau ?i serios indatorat fa?a le el. Dar intre timp, fara ?tirea lui, rugina ii rosese tabla de deasupra, iar fundul oalei lui Trurl, pe care cu mii de ani in urma o facuse sa existe, leganandu-se pe valurile bal?ii, se apropia de el incet, ?i abia mai putu sa se ?ina deasupra apei cu capu-i nefericit. ?i in clipa cand Ma-am- pe-mine tocmai o me?terea pe blanda Baucis, cea transparenta ?i pe credinciosul ei Ondragor ?i, pe cand amandoi calatoreau printre sorii intuneca?i ai imagina?iei sale, in tacerea generala a tuturor noroadelor gozmozice, inclusiv a ni?teli?ilor, ?i se chemau inceti?or unul pe altul — plesni ?easta prearuginita sub u?oara atingere a oalei, impinse de vant, apa cenu?ie patrunse in ha?i?ul spirelor de arama, stingand electricitatea circuitelor logice ?i se pravali Gozmozul lui Ma-am-pe-mine in preaperfectul neant. Iar cei care i-au facut, inceputul, o data cu gramada de lumi, n-au aflat niciodata despre asta.

Sfar?ind, ma?ina neagra facu o plecaciune, iar regele Genialon ramase pe ganduri, meditand atat de adanc ?i de trist, incat cei de fa?a incepura sa priveasca chiora? la Trurl, pentru ca intunecase mintea regelui cu asemenea povestire. Dar regele zambi de indata ?i intreba:

— Mai ai vreo poveste ca asta pusa deoparte, ma?ina draga?

— Stapane — raspunse ma?ina, inclinandu-se pana la pamant — am sa-?i spun istoria ciudat de abisala a lui Clorian Teori?ius Clapostol, intelectric ?i gandant mamonistic.

Odata, excelentul constructor Clapau?ius, tragandu-?i sufletul dupa uria?ele-i munci (caci tocmai ii me?terise regelui Gropofil Ma?ina-Care-Nu-Exista — dar asta e cu totul alta poveste), nimeri pe planeta mamonizilor ?i incepu sa umble de colo-colo, cautand singuratatea, pana ce zari, la marginea unui codru, o coliba napadita cu totul de ciberner salbatic, ?i din care ie?ea fumul. Ar fi fost bucuros s-o ocoleasca, dar vazuse in fa?a ei ni?te butoaie de cerneala goale, ?i surprins de acea priveli?te, baga capul inauntru. In spatele unei mese facute dintr-o stanca mare, pe o piatra mai mica ce-i servea de scaun, se afla un batran, atat de parlit, ruginit ?i plin de tot felul de sarme, incat te minunai privindu-l. Fruntea o avea in multe locuri turtita, ochii i se roteau scar?aind teribil in rame, la fel ?i madularele ii scar?aiau neunse, ?i numai sarmelor ?i sforicelelor i?i datora farama de existen?a pe care ?i-o ducea intr-o stra?nica lipsa de curent, dupa cum dovedeau clar buca?ile de chihlimbar aruncate ici-colo; numai prin frecarea lor, nefericitul dobandea o picatura de curent datator de via?a! La vederea acestei mizerii, sufletul milostiv al lui Clapau?ius se inmuie ?i, discret, vru sa bage mana in punga, cand batranul, zarindu-l abia acum cu ochii lui tulburi, se rasti cu glas pi?igaiat:

— Venit-ai, in sfar?it!?

— Pai, am venit… baigui Clapau?ius, mirat ca era a?teptat acolo unde n-avusese deloc inten?ia sa fie.

— Acuma? Ei, atunci sa pieri, sa cazi in strafunduri, frange-?i-ai mainile, gatul ?i picioarele — ?ipa batranul cat il ?inea gura ?i incepu sa arunce in Clapau?ius, care incremenise, cu ce se nimerea, cu tot felul de gunoaie. Cand, in sfar?it, obosit, inceta cu bombardatul, Clapau?ius il intreba cu blande?e carui fapt datoreaza o asemenea primire. Un timp, batranul mai bombani: Pocni-te-ar scurtcircuitul! De-ai in?epeni pe veci, corosivule! Dar dupa aceea, potolindu-se, se imbuna intr-atata incat, gafaind, cu degetul ridicat, blestemand din cand in cand, dar aruncand scantei atat de des, ca incepu sa miroasa a ozon, ii povesti cu aceste cuvinte istoria sa:

— Sa ?tii, straine, ca eu sunt primul gandant dintre gandan?i, pasionat de ontologie, iar numele meu — care candva va intuneca stralucirea stelelor — este Clorian Teore?ius Clapostol. M-am nascut din parin?i sarmani, din frageda copilarie am sim?it atrac?ie catre cugetarea care patrunde tainele existen?ei. Avand ?aisprezece ani, am scris prima mea opera intitulata Deotronul. In ea am expus teoria generala a zeita?ilor aposteriorice, care zeita?i trebuie sa fie daruite Cosmosului de catre civiliza?ii, pentru ca, dupa cum se ?tie, materia este cea dintai, iar la inceputul inceputurilor nimeni nu gande?te. Atunci, in zorii istoriei, trebuie sa fi domnit o completa lipsa de cugetare ?i, binein?eles, ia uita-te numai la. Cosmosul asta, cum arata!! Aici batranul se ineca de manie, batu din picior, apoi, obosind, continua: Am explicat deci necesitatea de a alcatui zei din spate, cata vreme in fa?a nu erau; ?i orice civiliza?ie care se ocupa cu intelectrica nu nazuie?te spre nimic altceva decat spre construirea Plenipoten?ialei Ultimative, adica rectificatorul raului sau indreptatorul cailor Inteligen?ei. In aceasta opera am cuprins de indata planul primului Deotron, precum ?i caracteristica abilita?ii lui, masurata in deoni. Aceasta unitate a plenipoten?ei desemneaza echivalentul efectuarii de minuni pe o raza de un miliard de parseci. Cand a aparut acea carte, tiparita de mine insumi, am alergat cat ai clipi in strada, sigur fiind ca poporul ma va purta indata pe umerii sai, ma va incununa cu flori ?i ma va acoperi cu aur, dar nici macar vreun prapadit de cibernardin nu m-a laudat. Mai mult mirat decat dezamagit din cauza asta, m-am a?ezat la masa ?i am scris cartea Ciocan pentru Inteligen?a, in doua volume, in care am aratat ca fiecare civiliza?ie are inaintea ei doua cai, ?i anume, sau sa se chinuie pe sine insa?i, sau sa se rasfe?e de-a binelea. ?i una ?i alta o