Coroanei, se sculase dis-de-diminea?a ?i il scoase in afara ora?ului ?inandu-l in pumn. Ajuns aici,” deschise pumnul, sufla, ?i vietatea i?i lua zborul, in nelini?tea aerului involburat, fara a scoate macar un sunet, fara a arunca macar o umbra, de parca nici n-ar fi existat.
La drept vorbind, era ceva mai pu?in decat nimic, fiindca nu din lume era facut, ci din antilume, nu din materie, ci din antimaterie. ?i de fapt nici macar din antimaterie, ci numai din calita?ile ei, ascunse in asemenea hauri ale spa?iului, incat atomii le ocoleau, a?a cum aisbergurile ocolesc firele de iarba care se leagana in valurile oceanului. Alerga a?a purtat de vant pana ce intalni corpul sclipitor al monstrului, pa?ind aidoma unui lan? lung de mun?i de fier, cu o spuma de nori scurgandu-i-se de-a lungul spinarii. Il lovi intr-o latura, deschizand in el un soare care se innegri indata ?i se invarti in neantul urland de stanci, de nori, de o?el lichid ?i de aer; il mai trasni o data ?i se intoarse. Monstrul se incolaci tremurand, raspandind in jur un jaratic alb, care se transforma numaidecat in cenu?a; vru sa se apere cu Oglinda Materiei, dar ?i Oglinda fu strapunsa de Antimat electrocavalerul; atunci monstrul se smulse din loc, pravali asupra lui un munte de radia?ii dintre cele mai puternice, dar muntele se inmuie ?i nu ramase nimic din el. Colosul tresalta ?i, daramand stancile din cale, o lua la fuga, inconjurat de nori de praf alb de piatra. Gonea in tunetele lavinelor din mun?i, lasand in urma bal?i de metal topit, de zgura ?i tuf vulcanic. Antimat il ajunse din urma, har?uindu-l, sfartecandu-i, de se cutremura vazduhul, iar monstrul, sfa?iat, se rasuci cu ultimele puteri spre toate zarile deodata, iar vantul ii ?terse urmele ?i il spulbera cu totul. Argen?ii fura cuprin?i de o mare bucurie. Dar in acela?i timp un fior trecu prin cimitirul Bizmaliei. Pe terenul de fiare mancate de rugina, de resturi de cadmiu ?i tantal, pe unde haladuia numai vantul, urland printre gramezile de tabla, se isca o mi?care surda, necontenita, ca intr-un furnicar. Suprafa?a metalului fu napadita de solzi albastrii de jaratic, scheletele metalice scanteiara, se luminara de fierbin?eala dinauntru ?i incepura sa se adune, sa se uneasca, sa se sudeze, ?i din valtoarea acestor mormane scra?nitoare se ridica un nou monstru, aidoma celui dintai. Viforul, purtand cu el acea nefiin?a, dadu peste noul monstru ?i iara?i incepu lupta. Insa din uria?ul cimitir se na?teau mereu noi ?i noi mon?tri ?i o spaima nemaipomenita ii cuprinse pe argen?i, caci ?tiau acum ce primejdie ii amenin?a. Inhiston citi atunci inscrip?ia de pe sceptru, se cutremura ?i in?elese totul. Sparse sceptrul de argint ?i din el se rostogoli un mic cristal, sub?ire ca un ac, care incepu sa scrie in aer cu litere de foc.
Incremeni?i de uimire, regele ?i consiliul de coroana citira ca monstrul nu este ceea ce se credea, ci ca el e creat de cineva care, din departari ne?tiute, hotara?te asupra cre?terii puterii sale ca ?i asupra for?ei lui aducatoare de moarte. Cristalul le mai dezvalui prin scrisul sau in aer ca ei, to?i argen?ii, sunt urma?ii indeparta?i ai acelor fiin?e pe care creatorii monstrului i-au faurit cu mii de veacuri in urma. Iar creatorii monstrului nu semanau cu fiin?ele inzestrate cu inteligen?a, cunoscute de ei, nu erau nici din cristal, nici din o?el, nici turna?i din aur, ?i nu aduceau cu nimic din ceea ce vie?uie?te in metal. Erau ni?te fiin?e care ie?isera din oceanul cel sarat. ?i ele construiau ma?ini numite in gluma „ingeri de fier”, caci li se supuneau fara cracnire. Dar neavand putere sa se revolte impotriva urma?ilor oceanelor, fiin?ele de metal fugisera, luand cu ele uria?ele nave zburatoare in vid. Cu ajutorul lor evadasera din captivitate, ajungand in cele mai departate insule astrale, ?i intemeiasera acolo state puternice, printre care statul argen?ilor era ca un graunte in nisipurile pustiului. Dar vechii stapanitori nu i-au uitat pe cei care s-au eliberat, pe care-i numesc rascula?i ?i-i cauta prin tot Cosmosul, umbland pe urmele lor de la rasaritul la apusul galaxiei, ?i de la polul nord la polul sud. Oriunde descopera pe nevinova?ii urma?i ai primului „inger de fier”, in sorii intuneca?i sau limpezi, pe plantele de foc sau de ghea?a, ei folosesc puterea lor distrugatoare ca sa se razbune pentru umilirea indurata — a?a a fost, a?a este ?i a?a va fi. Iar pentru cei descoperi?i nu exista scapare sau fuga de razbunare decat in neant. Inscrip?ia de foc se stinse, iar curtenii se uitara in ochii suveranului lor, care erau ca ?i mor?i. Aceasta tacu indelung, iar ei incepura sa-l roage:
— Stapane al Eternei ?i Erisfenei, domn al Ilidarului, Sinalostului ?i Arcapturiei, al tuturor sorilor ?i lunilor, vorbe?te-ne!
— Nu de cuvinte, ci de fapte avem nevoie! — raspunse Inhiston.
Consiliul se cutremura, dar raspunse intr-un glas:
— Tu ai spus-o!
— Atunci a?a sa fie! — zise regele. Acum, cand totul s-a hotarat, am sa va spun numele fiin?ei care ne-a adus in starea aceasta; am auzit despre ea cand m-am urcat pe tron. E omul!
— Tu ai spus-o! — raspunse consiliul.
Inhiston se intoarse atunci spre Marele Abstractor:
— Fa-?i datoria!
Acesta raspunse la randu-i:
— Aud ?i ascult!
?i rosti Cuvantul, iar vibra?iile sale se raspandira pe aripile vantului in haurile planetei. Atunci cerul de jasp plesni ?i, inainte ca frun?ile turnurilor ce se daramau sa atinga solul, cele ?aptezeci ?i ?apte de ora?e argen?e se transformara in ?aptezeci ?i ?apte de cratere albe. A?a pierira argen?ii, o data cu lumea lor distrusa de foc. Marele soare nu mai lumina planeta invaluita intr-un ghem de nori negri, care se topeau incet spulbera?i de viforul neantului. Vidul, patruns de raze mai tari decat stancile, se stranse intr-o scanteie tremuranda, care se stinse. Valuri apoplectice ajunsera dupa ?apte zile la locul unde a?teptau, negre ca noaptea, navele zburatoare in vid.
— S-a sfar?it! — spuse creatorul mon?trilor catre inso?itorii sai. Statul argen?ilor a incetat sa mai existe. Putem porni mai departe.
Intunericul a facut iar loc luminii la pupa navelor lor ?i razbunatorii au zburat in cele patru vanturi. Cosmosul este nesfar?it; el n-are margini, dar margini nu are nici ura lor, care in orice zi, in orice ceas ne poate ajunge ?i pe noi…
Moartea alba
ARAGENA era o planeta construita pentru a fi locuita in interior, iar stapanul ei, Metameric, care se intinsese de la ecuator pe toate cele trei sute ?aizeci de grade, cuprinsese astfel totul, fiindu-i nu numai domn, ci ?i scut de aparare. Dorind sa-?i fereasca supu?ii, pe enteri?i, de atacurile din Cosmos, a interzis mi?carea oricui, chiar ?i a celei mai mici pietricele, pe suprafa?a globului. De aceea continentele Argenei ramasesera salbatice ?i moarte, ?i numai topoarele trasnetelor ciopleau spinarile de piatra ale mun?ilor, iar meteori?ii sculptau cratere in sol. Dar la zece mile de adancuri se intindea zona muncii harnice. Enteri?ii, sfredelind planeta-mama, ii imboga?eau interiorul cu gradini de cristal ?i ora?e de aur ?i argint; casele ?i le cladisera invers, in forma de dodecaedru sau icosaedru. Mai facusera ?i palate hiperbolice, in ale caror oglinzi, ca ni?te cupole, te vedeai marit de douazeci de mii de ori ca intr-un teatru al uria?ilor. Le placea fastul ?i geometria, ?i erau mari me?teri constructori. Printr-un sistem de conducte au tras in fundul planetei lumina, filtrata o data prin smaralde, o data prin diamante, alta data prin rubine, a?a ca aveau dupa pofta fie diminea?a, fie amiaza, fie amurg, ?i toate in culori trandafirii. I?i indragisera tare mult lumea lor, pentru ca semana toata cu o oglinda. Aveau vehicule de cristal, fara geamuri, pentru ca erau in intregime transparente, puse in mi?care de rasuflarea gazelor fierbin?i. Calatorind, enteri?ii se vedeau oglindi?i de bol?ile palatelor ?i templelor, in multiple reflectari glisante, tangente sau imitand curcubeul. Aveau pana ?i un cer propriu, in ale carui paienjeni?uri de molibden ?i vanadiu straluceau spineli ?i alte cristale calite in foc.
Domn ereditar, al Aragenei, Metameric, avea un corp frumos, rece ?i cu multe membre. In primul i?i ?inea mintea. Cand aceasta imbatranea, dupa mii de ani, cand cristalele oboseau de atata gandire inalta, pe minte punea stapanire membrul urmator, ?i a?a intruna, caci avea zece miliarde de membre. Metameric era urma?ul aurigenilor, pe care nu-i vazuse niciodata. ?tia despre ei doar un singur lucru: cand fusesera amenin?a?i sa piara din cauza unor fapturi infrico?atoare, care se indeletniceau cu cosmonautica ?i pentru ea renun?asera chiar la sorii lor stramo?e?ti, aurigenii ?i-au inchis intreaga lor ?tiin?a ?i dorin?a de a exista in graun?e microscopice’ de atomi, cu care au fertilizat solul stancos al Aragenei. I-au dat acest nume pentru ca le amintea de numele lor. N-au lasat nici macar o urma pe stancile ei, sa nu atraga in felul acesta pe cruzii lor du?mani. Pierisera cu to?ii, pana la unul, avand doar o singura mangaiere, aceea ca du?manii lor, numi?i albii sau palizii, nu-?i vor da seama ca tot mai ramasese ceva din ei. Enteri?ii, nascu?i din Metameric, nu cuno?teau neobi?nuita istorie a originii lui; povestea tragicului sfar?it al aurigenilor, precum ?i a inceputului enteri?ilor, a fost scrisa pe un vechi cristal negru, ascuns in inima planetei. O ?tia bine insa, ?i o ?inea minte stapanul lor.
Din solul pietros” ?i magnetic pe care-l scoteau harnicii constructori, marindu-?i impara?ia lor subterana, Metameric porunci sa se faca un ?ir de recife, care apoi sa fie raspandite in vid. Acestea inconjurara planeta ca
