ce se mai poate fauri din ea, poate ceva ce nici prin minte nu ne trece!
— Gura este necesara — fu de acord Giga?ian — dar nu este suficienta, caci ea exprima doar ceea ce are mintea in ea. A?a ca nu numai gura trebuie sa-i facem materiei, ci trebuie s-o facem sa ?i gandeasca. Atunci, fara indoiala, ne va dezvalui toate tainele cu putin?a!
— Bine zici — raspunse Micromil. Merita sa ne batem capul. Eu in?eleg lucrurile a?a: deoarece tot ceea ce exista este energie, din ea trebuie sa faurim gandirea, incepand de la ceea ce e mai mic, adica de la cuanta. Gandirea cuantica trebuie s-o inchidem intr-un recipient foarte mic, facut din atomi. Deci, ca ingineri atomi?ti ce suntem, sa punem totul in mi?care, continuand fara incetare mic?orarea. Cand voi putea cuprinde in buzunar o suta de milioane de genii, cand vor incapea acolo u?or cu to?ii, scopul va fi atins; geniile acelea se vor inmul?i ?i orice pumn de nisip ganditor i?i va spune, asemenea unui consiliu alcatuit din nenumarate persoane, ce ?i cum sa faci!
— Nu, nu a?a! — riposta Giga?ian. Trebuie procedat invers, pentru ca tot ceea ce exista este masa. E necesar, deci, ca din intreaga masa a Universului sa construim un singur creier, de o marime cu totul neobi?nuita, plin de gandire. Numai el singur, atunci cand il voi intreba, o sa-mi dezvaluie toate secretele atotcrea?iei. ?arana ta geniala este o ciuda?enie inutila, caci daca fiecare graunte ganditor va spune altceva, te vei pierde ?i nu vei ca?tiga pic de cuno?tin?e!
Intr-un cuvant, tare se mai ciondanira cei doi constructori ?i nici pomeneala sa se mai apuce de vreo treaba impreuna. Se despar?ira, deci, razand unul de altul, ?i fiecare se apuca de lucru cum il taie capul. Micromil incepu sa- adune cuante, le inchise in recipiente atomice mici ?i, pentru ca cel mai stramt loc se afla in cristale, stranse gandirea in diamante, in calcedonii ?i rubine. Cu acestea din urma reu?ise de minune. Ingramadise in ele atata in?eleapta energie, incat straluceau de i?i luau ochii. Mai avea ?i multe alte marun?i?uri ganditoare: smaraldele albastre, circumspecte, ?i topazele galbene, iu?i, totu?i gandirea ro?ie a rubinelor ii parea cea mai limpede. Pe cand Micromil se trudea cu ace?ti pitici, Giga?ian i?i consacra timpul uria?ilor. Atrase spre sine, cu mare efort, sori ?i galaxii intregi, le topi, le amesteca ?i le contopi, me?teri maini pana la coate, apoi fauri un uria? cosmic, atat de mare, incat cuprindea aproape totul, nelasand decat o crapatura ?i in ea pe Micromil cu nestematele sale.
Cand amandoi i?i incheiara opera, nu se mai intrebara care va afla mai multe secrete de la faptura creata, ci doar cine avusese dreptate ?i alesese solu?ia cea mai buna. A?a ca se provocara la intrecere. Giga?ian il a?tepta pe Micromil la picioarele uria?ului sau cosmic, care se intinsese in sus, in lung ?i in lat pe o distan?a de veacuri, de veacuri-lumina. Avea corpul din nori negri astrali, respira?ia din pulbere solara, picioarele ?i mainile din galaxii unite prin gravita?ie, capul din o suta de trilioane de globuri de fier, iar pe cap o caciula mi?oasa, arzanda, din piele solara. Cand Giga?ian incepu sa-l regleze, de la gura lui pana la urechi facu o calatorie care dura ?ase luni. In schimb, Micromil veni la locul de intrecere singurel, cu mainile goale; avea in buzunar doar un rubin mititel, pe care voia sa-l opuna colosului. Vazandu-l, Giga?ian incepu sa rada.
— ?i ce-o sa spuna flecu?te?ul asta? — intreba. Ce poate sa insemne ?tiin?a lui fa?a de acest colos al gandirii — galactice, al inteligen?ei nebuloaselor, in care sorii transmit gandurile altor sori, puternica gravita?ie le intare?te; supernovele dau stralucire ideilor, iar intunericul interplanetar da intensitate medita?iei?
— In loc sa te lauzi atata cu tot ce ai facut, mai bine treci la treaba — ii raspunse Micromil. Sau ?tii ce? De ce sa intrebam creaturile noastre? Mai bine sa le lasam pe ele singure sa arate ce sunt in stare! Geniul meu microscopic sa se intalneasca cu uria?ul tau astral in acest turnir, in care scut sa fie in?elepciunea, iar sabie gandirea chibzuita!
— Bine, fie ?i a?a — zise Giga?ian.
Facura loc crea?iilor lor, ca sa ramana fa?a in fa?a. Rubinul cel ro?u incepu a se invarti deasupra colosului luminat, incomensurabil, se roti prin intunecimi, deasupra oceanelor de vid, in care pluteau mun?i de stele, ?t incepu:
— Hei, uria?ule, mocar?an de foc fara masura, ia spune, e?ti macar in stare sa te gande?ti la ceva?
Abia dupa un an ajunsera cuvintele acestea la creierul colosului, care se mira de atata indrazneala ?i vru sa vada cine e cel ce cuteaza sa i se adreseze in felul acesta.
Incepu sa-?i intoarca capul in partea de unde i se pusese intrebarea, ?i treaba asta dura vreo doi ani. Se uita cu ochii lui ca ni?te galaxii luminiscente in intuneric, dar nu zari nimic, pentru ca rubinul nu mai era de mult la locul acela. Acum se afla chiar dupa ceafa colosului ?i chicotea:
— Mare bleg mai e?ti, stelonorosule, soarepletosule! Lene? nevoie mare ?i fricos ca noaptea! Decat sa-?i mi?ti capa?ana aia flocoasa, de colo pana colo, mai bine spune-mi daca ?tii cat fac doi ?i cu doi, inainte ca jumatate din uria?ii tai alba?tri sa ?i se aprinda in creier ?i sa se stinga de batrane?e!
Tare-l mai suparara vorbele acestea neru?inate pe uria?, care incepu sa se invarta tot mai repede, furios ca i se vorbise chiar de pe propria-i spinare. ?i se invarti tot mai iute ?i mai iute, pana cand stelele Caii Lactee incepura sa se roteasca in jurul axei corpului sau, iar bra?ele galaxiilor, pana atunci drepte, incepura sa se incolaceasca de atata avant; roiurile de pulbere cosmica se adunara ca ni?te gheme rotunde, ?i to?i sorii, toate globurile ?i planetele se pornira ca ni?te tauni infuria?i. Dar pana sa-?i intoarca privirea spre du?man, acesta ?i chicotea batjocoritor din alta parte.
Cristalu?-obraznicu? fugea tot mai iute ?i mai iute, iar uria?ul cosmic incepu sa se invarta, sa se invarta intruna, dar nu putea sa-l ajunga cu nici un chip, de?i ajunsese sa se roteasca ca un titirez. I?i luase un asemenea avant ?i se invartea atat de repede, incat lan?urile gravita?iei slabira, incheieturile me?terite de Giga?ian, intinse acum pana la limita, cedara, nodurile atrac?iei se rupsera, ?i, deodata, ca o centrifuga satula de invartit, uria?ul cosmic plesni ?i se risipi in toate par?ile, aidoma Caii Lactee, iar din pricina acestei mi?cari centrifuge, se porni ?i goana nebuloaselor. Micromil spunea mai tarziu ca el biruise, fiindca uria?ul cosmic al lui Giga?ian se spulberase inainte de a mai apuca sa spuna un singur cuvant. In schimb, Giga?ian sus?inea ca scopul intrecerii nu fusese incercarea puterilor, ci a min?ii, adica sa vada care din creaturile lor este mai in?eleapta, ?i nu care se ?ine mai bine pe picioare. Intrucat cele intamplate nu aveau nici in clin nici in maneca de fapt cu cearta lor de principiu, inseamna ca Micromil l-a in?elat in mod ru?inos.
De atunci cearta s-a aprins ?i mai tare. Micromil i?i cauta rubinul, pierdut pe undeva in timpul catastrofei. Nu-l poate gasi, pentru ca oriunde s-ar uita; vede numai ro?u. Alergand intr-acolo, i?i da seama ca nu e decat lumina nebuloaselor, care, acum, la batrane?e, capata culoarea rubinie, a?a ca el e nevoit sa caute mereu, dar fara folos. Giga?ian se cazne?te sa-?i carpeasca uria?ul la loc cu ajutorul unor franghii gravita?ionale ?i sfori de radia?ii, folosind drept ac cea mai puternica raza. Dar tot ce carpe?te plesne?te pe data, atat de mare e puterea goanei incepute de nebuloase. ?i nici unul, nici altul n-a reu?it sa afle tainele materiei, de?i au inva?at-o sa aiba minte, i-au me?terit ?i gura sa vorbeasca, pentru ca, inainte de a ajunge la o discu?ie care sa lamureasca lucrurile, s-a intamplat nenorocirea aceea, pe care cei lipsi?i de judecata o numesc, din ne?tiin?a, facerea lumii. Intr-adevar, datorita rubina?ului lui Micromil, uria?ul cosmic al lui Giga?ian s-a sfaramat in mii de buca?ele marunte, care pana in ziua de azi zboara in toate direc?iile. Cine nu crede ce am povestit n-are decat sa-i intrebe pe inva?a?i daca-i adevarat sau nu ca tot ce exista in Cosmos se invarte in jurul axei ca un barzaune ?i ca din invartirea asta nebuneasca a inceput totul pe lume.
Povestea computerului care s-a luptat cu balaurul
REGELE POLEANDER PARTOBON, domnitorul Ciberei, era un mare razboinic. ?i cum admira metodele strategiei moderne, in arta militara, pre?uia mai mult decat orice cibernetica. Impara?ia lui mi?una de ma?ini ganditoare. Poleander le raspandise peste tot, nu numai in observatoare astronomice sau in ?coli, ci pana ?i in pietrele de pe drumuri poruncise sa se puna cate un creiera? electronic, care ii avertiza in gura mare pe trecatori sa nu se impiedice; la fel, in stalpi, in ziduri, in pomi, ca oriunde te-ai afla, sa ai pe cine intreba daca e?ti pe drumul cel bun. Le atarnase de nori, sa anun?e de sus ploaia, le pusese in mun?i ?i vai, pe scurt, nu exista un loc in Cibera unde sa nu dai peste o ma?ina cibernetica. Era tare frumos pe planeta, caci regele nu numai ca hotarase, prin decrete, ca totul sa fie modernizat prin mijloace cibernetice, ci introdusese ?i o noua ordine. A?a, de pilda, in impara?ia lui s-au construit ciberaci ?i ciberviespi bazaitoare, ba chiar cibermu?te; cand acestea se inmul?eau prea tare erau vanate de paianjeni mecanici. Fo?neau pe planeta chibertufi?urile cibercodrilor, cantau ciberpicupurile ?i ciberguzlele. Dar in afara de aceste ma?inarii civile, in Cibera se aflau de doua ori mai multe ma?inarii militare, regele fiind o capetenie foarte razboinica. In subteranele palatului avea un ordinator strategic de o vitejie fara seaman; mai avea ?i altele, mai mici, pe urma divizii de cibermitraliere, uria?e cibertunuri ?i tot felul de alte
