— Mul?umesc. Daca e vorba de Crucea Cifrica, pe asta pot sa mi-o procur ?i singur.
— Nu se cuvine sa te decorezi tu insu?i.
— Bine, atunci o sa ma decoreze Consiliul Faculta?ii.
— Dar singur ai spus ca to?i savan?ii tai, tot corpul profesoral, sunt numai Trurli!
— ?i ce vrei sa spui cu asta? Ca soarta mea e a unui de?inut, a unui sclav, o soarta de sluga? O ?tiu foarte bine ?i singur.
— Lasa cearta, mai bine vorbe?te, ?tii doar ca n-am ac?ionat din interes personal! Doar e vorba de Starea de Fericire!
— ?i ce-mi pasa mie ca undeva poate sa apara Starea de Fericire, daca eu aici, de?i sunt in fruntea unei intregi universita?ii cu o mie de catedre, cu decani, cu o intreaga divizie de Trurli, nu ?tiu ce inseamna fericirea, pentru ca ea nu se afla in ma?ina ?i eu o sa raman pe veci in catozi ?i pentozi? Vreau sa ies de aici imediat!
— Dar e imposibil ?i ?tii asta. Mai bine, spune-mi unde au ajuns cu cercetarile savan?ii tai!
— Pentru ca fericirea unora cu pre?ul nefericirii altora este inadmisibila din punct de vedere etic, atunci, chiar daca ?i-a? spune ?i chiar daca ai crea undeva fericirea, va fi inca din embrion murdarita de mizeria in care ma aflu, a?a ca, nespunandu-?i nimic, i?i zadarnicesc fapta ru?inoasa, scarboasa, din cale afara de ticaloasa.
— Daca-mi spui, o sa insemne ca te-ai sacrificat pentru binele altora ?i, prin asta, fapta devine nobila, sublima, ra?ionala.
— N-ai decat sa te sacrifici singur!
Pe Trurl era gata sa-l apuce to?i dracii, dar se stapani, doar ?tia bine cu cine sta de vorba.
— Asculta — incerca el altfel. Am sa scriu o diserta?ie in care am sa subliniez clar ca descoperirea este meritul tau.
— ?i ai sa scrii ca autorul este Trurl sau celalalt Trurl, cifratul, electronicul, Trurl al teoriei grupurilor?
— Am sa scriu adevarul adevarat, ?i-o garantez.
— Aha! Asta inseamna ca ai sa scrii ca tu m-ai programat, adica tu m-ai inventat!
— ?i ce, nu-i adevarat?
— Binein?eles ca nu. Nu m-ai inventat pe mine, pentru ca nu te-ai inventat pe tine, iar eu sunt tu, numai ca rupt de forma materiala. Eu sunt Trurlul informa?ional, adica ideal, cu alte cuvinte, insa?i esen?a condensata a trurlita?ii, iar tu, ?intuit de atomii corporali, e?ti numai un sclav al sim?urilor ?i nimic mai mult.
— Ai capiat, se pare?! Doar eu, ?tii bine, sunt materie plus informa?ie, pe cand tu — numai informa?ie goala, deci eu sunt mai mult decat tine.
— Daca tu e?ti mai mult, atunci ?tii mai mult, a?a ca degeaba ma mai intrebi. Adio, domnule!
— Spune tot, sau deconectez ma?ina!
— Aha, asta-i amenin?are cu moartea, nu?
— Nu, n-am de gand a?a ceva.
— Nu? Atunci ce, ma rog, daca pot sa ?tiu?
— Da’ de ce e?ti a?a de pornit? Ce te supara? ?i-am dat sufletul meu, toata ?tiin?a mea, tot ce-am avut, ?i a?a ma rasplate?ti, facand scandal?
— Sa nu-mi repro?ezi ce mi-ai dat, ca sa nu-?i repro?ez eu, pentru ceea ce vrei sa iei acum cu varf ?i indesat.
— Spune imediat, sa aud!
— Nu-?i pot spune nimic, fiindca tocmai s-a incheiat anul universitar. Nu mai vorbe?ti cu rectorul, decanul sau directorul, ci numai cu un Trurl particular, care pleaca in vacan?a. Am de gand sa plec la bai de namol.
— Nu ma scoate din sarite, atata-?i spun!
— Ne vedem dupa vacan?a, pa, pa. Trasura m-a?teapta.
Trurl cel natural nu-i mai spuse nimic celui cifric, ci, dand ocol ma?inii, ii scoase repede contactul din priza; puzderia de sarmuli?e aprinse, vizibile inlauntrul ei prin orificiile de ventila?ie, se intunecara indata, stingandu-se cat ai clipi. Lui Trurl i se mai paru ca aude un geamat u?or, colectiv, al agoniei cifrice a tuturor Trurlilor universita?ii cifrice. In clipa urmatoare, con?tiin?a faptei nedemne pe care a comis-o l-a tulburat cu putere, a?a ca vru sa puna cablul la loc in contact, dar gandindu-se ce-i va spune, fara indoiala, acel Trurl din ma?ina, dadu inapoi ?i mana ii ramase in aer. Se furi?a din atelier in gradina a?a de iute, incat plecarea lui semana cu fuga. Mai intai vru sa se a?eze pe banca, sub un gard viu de ciberberis, in locul acela al atator medita?ii, candva fertile, dar renun?a ?i la asta. Toata gradina, cu imprejurimi cu tot, era inecata in clar de luna, luna care era opera lui ?i a lui Clapau?ius — ?i tocmai prin asta stralucirea maiestuoasa a satelitului il ardea, fiindca ii amintea anii tinere?ii: doar fusese prima lui lucrare independenta de licen?a, pentru care batranul Cerebron, maestrul amandurora, i-a eviden?iat pe cei doi prieteni in adunarea festiva din aula universita?ii. Cu gandul la in?eleptul lui profesor, care parasise de mult aceasta lume, intr-un mod neclar ?i de nein?eles pentru el, se indrepta spre ie?irea din parc, apoi o porni de-a dreptul pe camp. Noaptea era cu adevarat minunata: broa?tele, care-?i incarcasera de curand rezervoarele, se intreceau cu oracaitul lor adormitor, iar pe luciul argintiu al apei lacului, pe malul caruia umbla multa vreme, ?a?neau in rastimpuri ciberpe?tii, intinzandu-?i spre suprafa?a boti?oarele cenu?ii intr-un soi de ciudata sarutare. El nu vedea nimic din toate astea, mergand inainte cufundat in ganduri; umbletul acesta avea totu?i un scop, caci nu fu deloc cuprins de mirare cand drumul i-a fost taiat de un zid inalt. Indata aparu ?i o poarta grea, ferecata, intredeschisa atat cat sa se poata strecura dincolo de ea. Inauntru era parca mai intuneric decat afara, in lumea larga. De ambele par?i ale potecii se conturau siluetele masive ale unor morminte antice, cum de veacuri nu se mai construiau; pe laturile lor coclite cadeau frunze singuratice din copacii inal?i. Aleea mormintelor acestora baroce era nu numai o oglinda a dezvoltarii arhitecturii cimitirelor, dar ?i a etapelor organizarii trupe?ti schimbatoare a celor ce-?i dormeau somnul ve?nic sub placile de metal. Un alt veac trecuse, ?i cu el ?i moda tabli?elor rotunde pe morminte, stralucind fosforescent in noapte ?i amintind ceasurile de la raspantii. Merse mai departe, lasand in urma monumentele uria?e ale homunculu?ilor ?i golemilor; se afla in partea mai noua a ora?ului mor?ilor ?i pa?ea de-acum tot mai incet, pentru ca, pe masura ce imboldul care-l manase aici se cristaliza intr-o idee anume, il parasea ?i curajul realizarii ei.
Se opri in sfar?it in fa?a unui gard de fier, care inconjura un mormant de o geometrie rece, mai precis, numai o placa hexagonala, implantata ermetic intr-un soclu inoxidabil. Mai ezita inca, dar mana i se ?i strecurase pe furi? in buzunarul in care purta intotdeauna o unealta universala de lacatu?erie; o folosi acum ca un ?peraclu, ca sa deschida porti?a de o?el ?i sa se apropie cu sufletul la gura de mormant. Apuca cu amandoua mainile tabli?a, pe care era incrustat cu litere simple, negre, numele maestrului sau, ?i o impinse intr-un anumit fel, pana ce se inclina precum un capacel de cutie. Luna intrase in nori ?i se facuse atat de intuneric, ca nu-?i mai vedea nici macar mainile, gasi pe dibuite, cu varfurile degetelor, mai intai ceva ca un soi de sita mica, iar alaturi pipai un buton mare, concav, care nu se lasa dintr-o data impins in fundul laca?ului in forma de inel. Il apasa deci mai tare ?i inlemni, infrico?at, de propria-i fapta. Dar parca ceva fo?ni in fundul mormantului, curentul se de?tepta, releele scancira u?or, ca ni?te cicade trezite, se mai auzi un uruit prelung, apoi se a?ternu o lini?te surda. I?i zise ca, poate, s-au udat circuitele, ?i, o data cu dezamagirea, incerca ?i un sim?amant de u?urare, dar in aceea?i clipa se auzi un scar?ait, apoi al doilea, dupa care un glas obosit, de batran, rosti foarte aproape:
— Ce e? Ce mai e? Cine m-a chemat? Ce vrea? Ce-s poznele astea in ve?nicia nop?ii? De ce nu ma lasa?i in pace? Trebuie sa ma scol din mor?i toata ziua-buna ziua, numai pentru ca a?a i se nazare oricarui ciberbedeu ?i coate-goale, ai? N-ai curaj sa raspunzi? Stai pu?in, ca daca ma scol ?i-am sa smulg scandura co?ciugului…
— Do… domnule! Maestre! Eu sunt… Trurl! — baigui inva?acelul, speriat, nu gluma, de primirea asta a?a de pu?in prietenoasa ?i, in acela?i timp, i?i pleca fruntea, ramanand in aceea?i pozi?ie supusa de licean, pe care ?i-o luau to?i elevii lui Cerebron, sub grindina de vorbe manioase ale acestuia; intr-un cuvant, se purta acum de parca ar fi scuturat din spinare ?ase sute de ani intr-o secunda.
— Trurl! — mormai Cerebron. Ia stai! Trurl? Aha, da, desigur! Puteam sa-mi inchipui. A?teapta, vagabondule!
Se auzira atatea paraituri ?i scar?aituri, de parca raposatul s-ar fi pornit sa darame tot capacul criptei, a?a ca Trurl facu un pas inapoi, zicand grabit:
— Domnule! Maestre! Te rog, nu te deranja! Excelen?a Voastra, eu… doar…
— Ei, ce mai e? Crezi ca ma scol din groapa? Ai rabdare, i?i spun, sa-mi indrept oasele, am in?epenit ca totul aici. Of! Uleiul mi s-a evaporat de tot, am secat de-a binelea!
?i intr-adevar, vorbele acestea fura inso?ite de un scar?ait infernal. Cand se facu iara?i lini?te, glasul din mormant se auzi din nou:
— Cine ?tie ce pozna ai mai facut? Ai zbarcit-o, ai fe?telit-o, ai buliba?it-o, ?i-acum strici odihna ve?nica unui
