Luna e o doamna cruda

activitati, dar cred ca-i placea noutatea).

— Pot supraveghea o gramada de convorbiri si pot identifica toate telefoanele publice din Luna City. Sa fac o cautare aleatoare si asupra celorlalte, Man?

— Nu, nu te supraincarca. Asculta si telefonul lui de-acasa si pe cel de la scoala.

— Program incarcat.

— Mike, esti cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodata.

— Ce-i asta, o gluma?

— Nu, adevarul gol-golut.

— Sunt… corectie: sunt onorat si incantat. Tu esti cel mai bun prieten al meu, Man, pentru ca esti singurul meu prieten. Logic, nu e posibila nici o comparatie.

— Am sa am grija sa mai ai si alti prieteni. Inteligenti, vreau sa zic. Ai vreo banca de memorie goala?

— Da, Man. Am una cu capacitate de zece la puterea a optsprezecea biti.

— Bine! Vrei s-o blochezi ca s-o folosim numai noi doi? Crezi ca poti?

— Sigur ca pot si chiar vreau. Da-mi o parola de blocaj, te rog.

— Aa… Ziua Bastiliei.

Bastilia cazuse in aceeasi zi in care ma nascusem eu, desi in cu totul alt an, dupa cum o aflasem cu multi ani in urma de la profesorul de la Paz.

— Perfect. Blocaj permanent.

— Bun. Am o inregistrare pe care vreau s-o pui in ea. Dar mai intai, ai terminat de pregatit exemplarul de maine pentru Cotidianul lunar?

— Da, Man.

— Este ceva despre sedinta din Stilyagi Hall?

— Nimic, Man.

— Nici in serviciile de stiri din oras? Nici un taraboi?

— Nimic, nimic.

— „Din ce in ce mai curios, zise Alice[24]”. Bine, introdu inregistrarea asta sub codul „Ziua Bastiliei”, iar apoi gandeste-te la ea. Dar pentru numele lui Bog, nu-ti lasa gandurile sa iasa din blocul asta secret si ai grija ca nimic din ce spun eu sa nu iasa in afara!

— Man, singurul meu prieten, raspunse el modest, acum cateva luni am hotarat ca orice conversatie de-a noastra sa o plasez intr-un bloc privat, la care numai tu ai acces. Am decis sa nu sterg nimic si sa le mut din memoria temporara in cea permanenta ca sa le pot rula de cate ori vreau si sa am timp sa ma gandesc la ele. Am procedat bine?

— Perfect, Mike. Ma simt flatat.

— Pajaluista[25]. Fisierele mele temporare se umpleau vazand cu ochii si am invatat ca nu e nevoie sa-ti sterg cuvintele.

— Bine, „Ziua Bastiliei”. Iti pun inregistrarea la viteza marita de saizeci de ori.

Am luat micul aparat de inregistrare, l-am asezat la microfon si l-am lasat sa mearga cu viteza, scotand niste sunete stridente. Inregistrasem pe el timp de o ora si jumatate. A mers Vreo nouazeci de secunde, apoi s-a oprit.

— Asta e tot, Mike. Mai vorbim si maine.

— Noapte buna, Manuel Garcia O'Kelly, singurul meu prieten.

Am inchis si mi-am ridicat casca. Wyoming se ridicase si parea nelinistita.

— A sunat cineva? Sau…

— Nici o problema. Vorbeam cu unul dintre cei mai buni si mai de incredere prieteni. Wyoh, esti proasta?

— Cateodata. E o gluma?

— Nu, vorbesc serios. Daca nu esti o tipa proasta, as vrea sa te prezint lui Mike, prietenul meu de nadejde. Ca veni vorba de glume, ai simtul umorului?

N-a raspuns „Sigur ca il am”, asa cum ar fi facut oricare alta femeie. Clipi ganditoare si zise:

— Judeca si singur, amice. Am ceva simt al umorului, ma ajuta la atingerea scopurilor mele simple.

— Bine.

Am cautat in geanta si am scos lista cu cele o suta de povesti „amuzante”.

— Citeste. Spune-mi care sunt amuzante si care nu, care te distreaza de la prima citire, dar isi pierd farmecul cand le citesti a doua oara.

— Manuel, cred ca esti omul cel mai ciudat pe care l-am cunoscut vreodata.

Lua foile.

— Asta nu sunt foi de computer?

— Ba da. Cunosc un computer cu simtul umorului.

— Si? Cred ca trebuia sa apara unul dintr-asta intr-o buna zi. Tot restul a fost mecanizat.

I-am dat raspunsul meritat si am adaugat:

— Chiar tot?

Isi ridica privirea.

— Te rog, nu fluiera in timp ce citesc.

4

Pe cand ma chinuiam incercand sa aranjez patul, am auzit-o razand pe infundate de cateva ori. M-am dus langa ea, am luat foile pe care le terminase de citit si am inceput si eu sa citesc. M-a pufnit si pe mine rasul o data sau de doua ori, dar pentru mine o gluma nu e prea amuzanta cand o citesc asa, fara ambianta, ca pe o lectura oarecare, chiar daca imi dau seama ca ar putea fi o bomba intr-un anumit moment al conversatiei. Insa cu siguranta, era mai interesant de urmarit modul in care le clasificase Wyoh.

Le marcase cu plus si cu minus si din loc in loc pusese semne de intrebare, iar povestile cu plus erau insemnate cu „o data” sau „intotdeauna”. Cele din a doua categorie erau mai putine. Am comparat evaluarile mele cu ale ei, doar de cateva ori parerile noastre nu au coincis.

Cand ajunsesem aproape de sfarsit, ea se opri si incepu sa se uite peste insemnarile mele. Amandoi am terminat cam in acelasi timp.

— Ei, am zis. Ce parere ai?

— Cred ca ai o minte necoapta, primitiva si ma mir cum de te suporta nevestele tale.

— Si Mami spune chestia asta uneori. Dar tu, Wyoh? Ai marcat cu „plus” unele glume la care ar rosi si o fata-automat.

Zambi.

— Da, dar nu mai spune la nimeni. In public sunt o organizatoare devotata, deasupra unor asemenea lucruri triviale. Ce zici, am simtul umorului?

— Nu sunt prea sigur. De ce ai pus minus la numarul saptesprezece?

— Care e?

Intoarse pagina si gasi gluma.

— Ei si tu, orice femeie ar fi facut la fel! Nu e amuzant, ci pur si simplu e necesar.

— O fi, dar gandeste-te cat e de stupida.

— Nu e nimic stupid aici. Ci trist. Dar uita-te un pic aici. Tu ai considerat ca numarul cincizeci si unu nu e amuzanta.

Fiecare tinea la parerea lui si mi-am dat seama de ce nu ne intelegeam cu privire la unele povesti bazate pe cel mai vechi subiect de gluma. I-am zis. Incuviinta:

— Bineinteles. Am vazut asta. Nu conteaza, Mannie, dragule. Am incetat demult sa mai fiu dezamagita de barbati pentru ceea ce nu sunt si nu vor fi niciodata.

M-am hotarat sa n-o mai lungesc pe tema asta, nu ajungeam nicaieri si-am inceput sa-i vorbesc despre