Luna e o doamna cruda

Mike.

Dupa un timp zice:

— Mannie, vrei sa spui ca acest computer e viu?

— La ce te referi concret? Evident, nu transpira si nu se duce la WC. Dar poate gandi, vorbi si are constiinta. Este oare „viu”?

— Nu sunt sigura ca m-am exprimat corect cand am intrebat daca e viu, recunoscu ea. Parca exista o definitie stiintifica, nu? Iritabilitate sau asa ceva. Si reproducere.

— Mike este iritabil si poate fi agasant, iar in ceea ce priveste reproducerea, nu a fost proiectat pentru asa ceva, dar da, e posibil. Daca i se dau timp, materiale si un ajutor mai special, Mike se poate reproduce singur.

— Si eu am nevoie de un ajutor mai special, intrucat sunt sterila. Imi trebuie zece luni lunare si mai multe kilograme din cele mai bune materiale. Dar fac copii buni. Chiar asa, Mannie, de ce sa nu fie vie o masina? intotdeauna am avut impresia ca sunt vii. Unele asteapta ocazia sa te atace cand ti-e lumea mai draga.

— Sa stii ca Mike nu ar face asa ceva. In nici un caz intentionat, nu exista rautate in el. Dar ii place sa joace farse, iar unele sfarsesc prost. E ca un catel care nu stie ca musca prea tare. Este ignorant, dar nu e prost, stie de departe mult mai multe lucruri decat mine sau decat tine sau decat oricine din lume. Repet, nu stie nimic despre viata reala, vie.

— Mai repeta, te rog. Cred ca mi-a scapat ceva.

Am incercat sa-i explic. Cum Mike cunostea aproape toate cartile de pe Luna, cum putea sa citeasca de o mie de ori mai repede decat noi, fara sa uite vreodata ceva, doar daca hotara el sa stearga, cum putea rationa cu o logica de fier sau cum putea sa faca deductii subtile, din date insuficient cunoscute… dar habar n-avea despre cum sa fie „viu”. Wyoming ma intrerupse.

— Gata, am inteles. Vrei sa spui ca e destept si stie o gramada, dar nu e sofisticat. Ca un novice la prima lui confruntare cu „Pietroiul”. Pe Pamant putea fi un profesor cu o multime de diplome, dar aici e doar un copil.

— Exact. Mike e un copil cu un pomelnic de diplome. Intreaba-l cata apa, ce substante chimice si cat fotoflux sunt necesare pentru o recolta de cincizeci de mii de tone de grau si vei afla raspunsul pe nerasuflate. Dar nu stie daca o gluma este amuzanta sau nu.

— Parerea mea e ca cele mai multe sunt foarte bune.

— Pe unele le-a auzit ori le-a citit si le-a marcat ca glume, inregistrandu-le ca atare. Dar nu le-a inteles, pentru ca nu a fost niciodata „cineva”, o persoana. Mai tarziu, a incercat sa inventeze el glume, cam slabe, ce-i drept.

Am incercat sa-i explic eforturile patetice ale lui Mike de a fi „cineva”.

— Iar pe langa toate astea, se simte tare singur.

Si i-am spus si despre promisiunea pe care i-o facusem lui Mike de a-i gasi oameni inteligenti, cu care sa converseze.

— Ce zici, ai vrea sa stai de vorba cu el, Wye? Si n-ai sa razi de el cand o sa faca gafe nostime? Pentru ca, daca o sa razi de el, o sa taca si-o sa se supere.

— Sigur ca as vrea, Mannie! Ah… cand o sa scapam de mizeria asta si daca nu e riscant sa merg in Luna City. Unde se afla acest biet computer? Nu cumva la City Engineering Central? Nu prea cunosc drumurile pe- aici.

— Nu este in L-City, ci la jumatatea drumului, peste Crisium. Oricum, n-ai putea sa mergi acolo unde este, ai avea nevoie de un permis de intrare de la Temnicerul-sef. Dar…

— Ia stai! „La jumatatea drumului peste Crisium”… Mannie, computerul asta nu e unul din cele aflate in Complexul Autoritatii?

— Ba da, dar nu e „unul din acele computere”, am raspuns un pic enervat in locul lui Mike. El e seful, el da ordinele pentru toate celelalte, care sunt doar masini, extensii ale lui Mike, asa cum asta este pentru mine, am spus, indoindu-mi bratul stang. Mike le controleaza pe toate. Tot el conduce si catapulta, una din primele lui sarcini, catapulta si calculele balistice. Mai supravegheaza si sistemul telefonic, de cand Autoritatea a trecut la centrale pentru intreaga Luna. In afara de asta, reprezinta logica de verificare pentru alte multe sisteme.

Wyoh inchise ochii si isi apasa degetele pe tample.

— Mannie, Mike sufera?

— Cum sa sufere? Nu se oboseste cu munca. Daca mai are timp si de glume, iti dai seama.

— M-ai inteles gresit. Am vrut sa zic, poate suferi? Poate simti durere?

— Poftim? Nu, nu poate. Poate sa se simta jignit, daca vrei. Dar durere, in nici un caz. Adica nu cred ca poate. Nu are receptoare pentru durere.

Isi acoperi ochii cu mainile si zise usurel:

— Sa ma ajute marele Bog.

Apoi, isi ridica privirea si zise:

— Mannie, nu-ti dai seama”? Ai un permis de libera trecere pentru Complexul Autoritatii unde e computerul asta. Nu-ti dai seama? Cei mai multi lunari nici macar nu au voie sa coboare din metro la statia asta, pe care o folosesc numai angajatii Autoritatii. Ca sa nu mai vorbim de accesul in sala computerelor, care e zero. Trebuia sa stiu daca simte durere pentru ca, ei bine, m-ai facut sa-mi fie mila de el cand te-am auzit ca e atat de singur. Dar iti dai seama, Mannie, ce ar face cateva kilograme de explozibil artizanal, in zona?

— Da, imi dau seama.

Eram socat si dezgustat in acelasi timp.

— Da, da. Vom lovi imediat dupa explozie, iar Luna va fi libera! Oh, ce idee! Iti aduc eu tot ce trebuie, explozibil si fitile… dar nu ne putem misca inainte de a ne organiza ca sa profitam de pe urma exploziei. Mannie, trebuie sa ies de-aici, trebuie sa merg la risc. Ma duc sa ma machiez.

Dadu sa se ridice.

Am impins-o inapoi cu mana stanga, cu duritate. I-am surprins reactia si m-am surprins si pe mine, n-o atinsesem deloc pana atunci in afara de mici gesturi involuntare, obisnuite, cand am pus masa, cand am facut patul. In vremea de astazi, lucrurile s-au schimbat mult, totul e diferit, dar atunci eram in 2075 si, daca atingeai o femeie fara consimtamantul ei, se gaseau intotdeauna o gramada de barbati singuri care i-ar fi sarit in ajutor, iar ecluza nu era niciodata prea departe. E o vorba a copiilor, judecatorul Lynch[26] nu doarme niciodata.

— Stai jos si taci dracului o data din gura! am zis. Ma pricep la explozii, vad ca tu nu prea stii cu ce se mananca.

Gospaja, imi pare rau sa-ti spun… dar daca am de ales, mai curand te-as elimina pe tine decat sa-l arunc in aer pe Mike.

Wyoming nu se supara. In anumite privinte era un barbat adevarat, anii ei de revolutionar disciplinat isi spusesera cuvantul, sunt sigur, dar in cele mai multe privinte era, totusi, femeie.

— Mannie, ziceai ca Shorty Mkrum a murit.

— Poftim?

Ma zapacise schimbarea brusca a subiectului.

— Da. Cred ca e mort la ora asta. Nu mai avea un picior de la sold. Trebuie sa fi murit, din cauza sangerarii, in doua minute. Ar fi fost inutila o amputare chirurgicala atat de sus.

(Stiam asta din proprie experienta. Am avut nevoie de bafta si de o transfuzie zdravana ca sa fiu salvat, insa un brat nu e acelasi lucru cu ceea ce i se intamplase lui Shorty).

— Shorty mi-a fost cel mai bun prieten de pe-aici, spuse cu seriozitate, si cel mai bun prieten din toata lumea. Era tot ceea ce admir eu la un barbat, era loial, onest, gentil, curajos si devotat cauzei. Dar m-ai vazut pe mine plangand?

— Nu. Oricum, e prea tarziu pentru asta.

— Niciodata nu e prea tarziu pentru lacrimi. De cand mi-ai dat vestea, l-am jelit in fiecare clipa. Dar mi-am incuiat sentimentele adanc in minte, deoarece Cauza nu-ti lasa timp pentru lacrimi. Mannie, daca asta ar fi adus libertatea Lunii, sau ar fi fost numai o parte a pretului, n-as fi ezitat sa elimin pe Shorty. Sau pe tine. Sau pe mine. Si tu ai scrupule cand e vorba sa arunci in aer un computer!