Luna e o doamna cruda

transmutatie, dar vom avea intr-o zi. Mike, ai calculat cati ani vor trece pana atunci? Ar trebui sa te gandesti la niste inventii de calcul.

Mike raspunse cu voce trista:

— Am incercat, dar n-am reusit, Man, singurul meu prieten barbat, in afara de profesor, care sper ca-mi va fi si el prieten. Intrebarea e neterminata.

— De ce?

— Pentru ca presupune un salt in teorie. In toate datele mele nu exista nici o modalitate de a prezice aparitia unui geniu.

Profesorul ofta.

— Mike, amigo, nu stiu daca trebuie sa ma simt usurat sau dezamagit. Atunci, proiectia asta nu inseamna nimic?

— Bineinteles ca inseamna ceva! zise Wyoh. Adica, inseamna ca vom descoperi transmutatia atunci cand va fi nevoie. Spune-i tu, Mike.

— Wyoh, imi pare tare rau. Afirmatia ta este ceea ce cautam, de fapt. Dar totusi raspunsul este: Geniul se afla acolo unde il gasesti. Nu. Imi pare rau.

— Deci, profesorul are dreptate? Care e timpul cel mai bun pentru plasat pariuri?

— Stai un pic, Man. Ar mai exista o solutie speciala, sugerata de discursul profesorului de la intrunire — inapoierea transportului, tona pentru tona.

— O fi, dar ei nu pot face asta.

— Daca pretul e destul de scazut, pamantenii o vor face. Scaderea asta se poate realiza cu o perfectionare minora, nu prea complicata, transportul de marfuri dinspre Terra sa fie la fel de ieftin ca transportul spre Terra.

— Asta numesti tu minora?

— In comparatie cu celelalte probleme, da, Man.

— Mike, scumpule, cat timp va lua? Cand vom reusi?

— Wyoh, o proiectie bruta bazata pe date putine si mai mult intuitive, estimeaza ca va lua cam peste cincizeci de ani.

— Cincizeci de ani? O nimica toata! Putem avea o piata libera.

— Wyoh, am zis, cifra e calculata cu aproximatie si nu garantez ca ar fi sigur peste cincizeci de ani.

— E vreo diferenta?

— Normal, i-am spus. Ceea ce ne-a zis Mike nu e posibil sa se implineasca mai devreme de cinci ani, si ar fi surprins sa tina mai mult de cinci sute de ani. Am dreptate, Mike?

— Da, Man.

— Deci, avem nevoie de alta proiectie. Profesorul a aratat clar ca exportam apa si materia organica fara sa le mai primim inapoi, esti de acord, Wyoh?

— Da, desigur. Numai ca eu nu cred ca asta e de importanta majora.

— Bine, Mike. Facem alt calcul, fara transport ieftin, fara transmutatie. Peste cat timp vor aparea problemele?

— Peste sapte ani.

— Sapte ani zici?

Wyoh sari in sus, uitandu-se tinta la telefon.

— Mike, draga, vorbesti serios?

— Wyoh, spuse el cu o voce plangareata, am facut tot ce-am putut. Situatia are un numar impresionant de mare de variabile si, ajutandu-ma de multe presupuneri, am formulat cateva mii de solutii. Raspunsul cel mai fericit l-am gasit presupunand ca nu vor exista cresteri de tonaj si nici de populatie lunara — daca se vor impune restrictii severe la capitolul natalitate — si se va cauta gheata mai intens, pentru a ne mentine rezervele de apa. Asta ne-ar da o speranta de maxim douazeci de ani. Toate celelalte raspunsuri sunt incomparabil mai rele.

Wyoh, grava, spuse:

— Ce se va intampla peste sapte ani?

— Am ajuns la raspunsul asta luand in calcul situatia prezenta, fara nici o schimbare in politica Autoritatii, si cu toate variabilele extrapolate din experientele empirice din comportarea lor din trecut. E un raspuns conservator de mare probabilitate, conform datelor disponibile. 2082 este anul in care cred ca va incepe lupta pentru supravietuire, iar canibalismul va aparea cam la doi ani dupa asta.

— Canibalism!

Se rasuci si isi rezema capul de pieptul profesorului.

El o batu usurel pe umar, zicandu-i bland:

— Imi pare rau, Wyoh, dar oamenii nu-si dau seama cat de precara este ecologia noastra. Chiar si pe mine ma socheaza. Stiu ca apa curge la vale, dar nu-mi imaginam cat de repede va ajunge la capat.

Wyoh se calma.

— Bine, profesore, recunosc, n-am avut dreptate. Cred ca avem nevoie de embargou si de tot ce implica asta. Sa ne apucam de treaba. Hai sa-l intrebam pe Mike ce sanse avem. Acum ai incredere in el, nu?

— Da, doamna draga, am incredere. Trebuie sa-l avem de partea noastra. Manuel?

Mi-a luat ceva timp ca sa-l conving pe Mike ca eram seriosi si sa-l fac sa inteleaga ca glumele ne pot ucide (aceasta masina nu are notiunea de moarte umana). Vroiam sa primim asigurarea ca ne va proteja secretele, indiferent de ce program de cautare a lor ar fi folosit, chiar daca cineva ar fi avut parolele noastre. Puteau sa nu vina de la noi. Mike se simti jignit ca m-am putut indoi de el chiar si o secunda, dar problema era prea serioasa ca sa ne permitem vreo greseala.

Dupa ce ne-am luat toate masurile de siguranta, am muncit doua ore ca sa programam si sa reprogramam, sa schimbam pareri si sa investigam materialele suplimentare, inainte ca toti patru, adica Mike, profesorul, Wyoh si cu mine sa fim incantati de munca noastra, de sansa pe care o are revolutia, aceasta revolutie initiata si condusa de noi, in care trebuia sa invingem inainte sa vina „Ziua Razmeritei pentru hrana”, cu mainile goale… Impotriva Autoritatii, impotriva puterii de pe Terra, a tuturor celor unsprezece miliarde de locuitori, care luptau ca sa ne supuna vointei lor. Nu aveam nici un as in maneca, ci numai certitudinea tradarii, a prostiei si a lasitatii, dar si a neputintei noastre logice, militare si strategice. Nu eram nici genii si nici experti in problemele lunare. Profesorul il verifica pe Mike la istorie, psihologie, economie si la altele, si ramase pe deplin multumit de rezultate.

Intr-un tarziu, ne-am pus de acord ca am terminat programarea. Oricum, nu ne mai trecea prin minte nici un factor semnificativ, de care ar fi trebuit sa tinem cont. Apoi, Mike zise:

— Problema este nedeterminata si nu stiu cum s-o rezolv. Pesimist? Optimist? Sau ca pe o rata a probabilitatilor exprimate printr-o curba sau mai multe? Profesore, prietene? Manuel?

— Mike, am zis, cand dau cu zarul, probabilitatea de a iesi sase e de unu la sase. Nu ii cer vanzatorului sa-l cantareasca, nu-l masor si nu-mi fac griji ca mi l-ar sufla cineva. Deci, nu ne da un raspuns fericit sau sumbru, nu ne arata curbe de diagrame, ci mai bine, spune-ne totul intr-o singura propozitie. Ce sanse avem? Egale? Una la o mie? Nici una? Sau cum o fi.

— Bine, Manuel Garcia O'Kelly, primul meu prieten barbat.

Pret de treisprezece minute si jumatate nu se auzi nici un zgomot, iar Wyoh isi musca degetele. Niciodata nu ii luase atat de mult timp lui Mike. Probabil ca verifica fiecare carte pe care o citise de-a lungul timpului si se folosea de sirurile de numere aleatoare. Incepusem sa cred ca era supraincarcat si ori arsese ceva, ori intrase in vreo depresiune cibernetica care necesita o reparatie, echivalentul lobotomiei pentru computere, pentru a opri oscilatiile.

Intr-un tarziu, zise:

— Manuel, prietene, imi pare nespus de rau!

— Care-i necazul, Mike?

— Am incercat si tot am incercat, am verificat iar si iar. Nu exista decat o sansa din sapte ca sa invingem!

7