Unii lunari calatoresc foarte rar de placere, altii se duc in calatorii de afaceri, unii trec din coridoarele exterioare in cele interioare, unii se muta din Luna City in Novylen sau in alta parte. Baietii cuminti au completat formularele, au platit taxele, au facut poze, s-au conformat regulamentului. Si eu am fost baiat cuminte, la sfatul profesorului si mi-am facut formele pentru pasaport, pe care l-am atasat legitimatiei de trecere de care aveam nevoie pentru a ajunge in Complex.
Cam putini baieti cuminti! Lunarii nu considerau ca pasaportul e important. Pasaport? Cine a mai pomenit asa ceva?
In dimineata aceea, la statia Sud a metroului pazea un soldat cu uniforma galbena de gardian, ce parea ca-si uraste slujba, ca si pe noi, de altfel. Cum n-aveam nici o treaba, m-am tras deoparte si m-am uitat sa vad ce face.
Se anunta capsula spre Novylen. Un grup de vreo treizeci de persoane se indrepta spre poarta. Gospodin Jacheta Galbena ceru pasaportul primului care sosi la intrare. Lunarul se opri ca sa se ia la harta. Individul din spate il impinse si trecu pe langa el, paznicul se intoarse si striga ceva, dar alti trei-patru se imbrancira sa treaca. Paznicul isi cauta arma, cineva il prinse de cot, dar arma iesi la iveala — nu era un laser, ci o arma cu gloante, zgomotoasa.
Glontul ricosa, lovi podeaua suierand. M-am tras inapoi. Paznicul era ranit, zacea pe jos. Cand primul grup de pasageri a coborat rampa, paznicul a ramas intins pe platforma, fara miscare.
Nimeni nu-i dadea nici o atentie, treceau pe langa el nepasatori sau sareau peste el ca si cum ar fi fost un obiect oarecare. O femeie cu un copil in brate se opri, il lovi cu piciorul in fata si apoi cobori rampa. N-am mai stat sa vad ce se mai intampla, poate ca era deja mort. Oricum, am aflat ca a ramas acolo pana cand i-a venit schimbul.
A doua zi, in acelasi loc statea de paza o jumatate de pluton. Capsula spre Novylen pleca goala de data asta.
Se stabilise de-acum. Cine avea pasaport putea sa circule cu metroul, cine n-avea, nu putea. Acum, paza de la poarta statiei era formata din doi oameni, unul controla pasapoartele, celalalt statea mai in spate cu arma la vedere. Cel care verifica pasapoartele nu se omora prea mult cu controlul, ceea ce era bine, pentru ca multe erau contrafacute, iar falsurile de la inceput erau lucrate grosolan. Nu peste mult timp, s-a furat hartia originala, iar falsurile au inceput sa fie la fel de bine lucrate ca si cele autentice, oficiale, care erau mai scumpe. Lunarii le preferau pe cele ale liberei initiative.
Organizatia noastra nu se ocupa cu falsurile, nu incurajam asa ceva. Noi stiam cine avea originale, pentru ca inregistrarile lui Mike le listau pe cele oficiale si asta ne ajuta sa separam oile de capre, adica pe cei cu pasapoarte oficiale de cei cu falsuri, in fisierele pe care le faceam si le depozitam in Mike, in locatia „Bastilia”, intrucat, ne gandeam noi, un om cu pasaport fals era pe jumatate de partea noastra. S-a transmis in jos, in celulele organizatiei noastre de-acum in crestere, sa nu fie recrutat nimeni care avea pasaport autentic. Daca cel care recruta pe cineva nu era sigur de el, trebuia sa intrebe superiorul si raspunsul venea imediat.
Problemele paznicilor nu se terminasera aici. Nu era un spectacol placut sa-i vezi pe copii maimutarindu-se, imitand in batjocura fiecare miscare pe care o faci, alergand de colo-colo, strigand tot felul de cuvinte porcoase si facand gesturi obscene. Toate astea reprezentau o insulta grava pentru paznici.
Unul n-a mai suportat si l-a lovit pe un baietel, scotandu-i cativa dinti. Rezultatul nu s-a lasat asteptat, un lunar si doi paznici morti.
Dupa acest incident, paznicii n-au mai luat in seama manifestarile „prietenoase” ale copiilor.
Nu trebuia sa organizam noi treaba asta, ci doar s-o incurajam putin. N-ati fi crezut ca o batranica dulce ca sotia mea senioara va incuraja comportamentul urat al copiilor, dar va asigur ca a facut-o.
Sunt o gramada de lucruri care ii deranjeaza pe oamenii singuri, aflati departe de casa, iar unele din aceste mici neplaceri erau initiate de noi. Dragonii Pacii fusesera trimisi pe „Pietroi” fara nici un detasament de consolare.
Existau pe Luna si femei frumoase, incantatoare, care de la o vreme incepura sa hoinareasca prin statii, imbracate cat se poate de sumar. Umblau aproape goale si se parfumau din belsug cu parfumuri cu mirosuri senzuale, puternice. Nu se luau de jachetele galbene, nici nu le bagau in seama, ci treceau pe langa ei sau prin fata lor, miscandu-si soldurile asa cum numai „o femeie lunara poate sa o faca (o femeie de pe Terra nu poate merge asa, pentru ca e trasa in jos de forta gravitatiei, care e de sase ori mai mare decat pe Luna).
De cate ori apareau, era ca la circ. Se auzeau fluieraturi vesele si strigate de bucurie la adresa frumusetii lor si rasete zeflemitoare la adresa baietilor in galben. Nimeni nu se abtinea sa zica ceva, de la barbatii maturi, pana la baietandrii carora abia le mijisera tuleiele. Primele fete care au primit sarcina asta au fost damele de consumatie, dar s-au gasit atat de multe voluntare, incat profesorul a spus ca nu mai era nevoie sa cheltuim atatia bani cu prostituatele. Sigur, avea dreptate, chiar si Ludmilla, timida ca o pisicuta, vroia sa incerce si ea, dar i s-a taiat elanul prin interdictia ferma a lui Mami. Dar incerca Lenore, care era cu zece ani mai mare decat Ludmilla si era si cea mai draguta din familie, iar Mami nu mai zise nimic. Lenore se intoarse imbujorata, emotionata si incantata de sine, gata sa infrunte din nou inamicul. Asta era ideea ei, inca nu aflase ca se pune la cale o revolutie.
In perioada asta m-am intalnit mai rar cu profesorul, intre patru ochi de obicei, niciodata in public. Dar cele mai multe intalniri le aveam la telefon. La inceput am avut o problema, pentru ca la ferma nu exista decat un singur telefon la douazeci si cinci de oameni, iar cei mai multi dintre ei erau tineri si vorbeau la telefon de nu se mai opreau, ore intregi. Mimi a fost dura cu ei, copiilor li s-a permis un singur telefon pe zi, o convorbire de maxim nouazeci de secunde. Pedepsele erau pe masura depasirii timpului de convorbire telefonica, dar temperate totusi de bunatatea ei, facand uneori mici exceptii. Intotdeauna aceste permisiuni erau insotite de-o mica predica de genul: „Cand am venit pe Luna prima data, nu existau telefoane particulare. Voi, copii, nu stiti cat de placut este sa…”
Am fost una din familiile instarite care si-a instalat printre primele telefon. Asta s-a intamplat pe vremea cand am fost primit in familie. Eram destul de bogati, pentru ca nu cumparam decat ceea ce nu se producea la ferma. Lui Mami nu-i placea telefonul, deoarece ratele platite la „Luna City Co-op Comm Company” ajungeau in mare parte la Autoritate. N-a reusit sa inteleaga de ce nu puteam sa fur un serviciu telefonic la fel de simplu cum furasem curent electric. („De ce nu, Manuel, din moment ce stii totul despre astfel de lucruri?”) N-o interesa faptul ca un aparat telefonic face parte dintr-un sistem in care trebuie sa se potriveasca.
Pana la urma, l-am furat. La telefoanele furate, problema' este cum sa primesti un apel din exterior, pentru ca degeaba ai ton daca nu esti inregistrat undeva, sistemul de conexiuni telefonice nu te are in fisier si atunci nu exista nici un semnal care sa-i comande sa-ti faca legatura.
Odata ce Mike s-a alaturat conspiratiei, conexiunea n-a mai fost o problema. Aveam in atelier tot ce-mi trebuia, am mai cumparat unele si-am aruncat lucrurile de Care nu aveam nevoie. Am dat o gaura de la atelier pana la dulapul telefonului si inca una pana la camera lui Wyoh. Era un perete de stanca solida, dar l-am rezolvat cu un burghiu laser atasat la un stilou subtire, care a facut minuni. Am deconectat telefonul inregistrat, am facut o cuplare la linie printr-un fir si am ascuns-o. Mai aveam nevoie de niste receptoare derivate si de un microfon in camera lui Wyoh, iar pentru mine de un circuit de crestere a frecventei peste nivelul audio obisnuit pentru a nu se auzi nimic pe linia telefonica a familiei Davis si apoi de un convertor pentru refacerea sunetelor primite.
Trebuia sa fac toate modificarile fara sa ma vada nimeni si asta era intr-adevar o problema, dar s-a ocupat Mami de ea.
Restul era treaba lui Mike. Nu am facut nici un aranjament al conexiunilor. De-atunci am folosit codul MYCROFTXXX cand sunam de la un alt telefon. Mike asculta tot timpul in atelier si in camera lui Wyoh. Daca auzea vocea mea sau a lui Wyoh spunand „Mike”, raspundea, daca erau alte voci, nu raspundea. Nu gresea niciodata, pentru ca tiparele vocale erau pentru el la fel de distincte ca amprentele pentru oameni.
Am mai facut cateva modificari minore, am etansat usa camerei lui Wyoh, usa atelierului avea deja izolatie fonica, am ascuns aparatul lui Wyoh si al meu, am pus semnale care imi aratau daca e singura in camera si cu usa incuiata sau daca e ocupata sau are musafiri. Am facut toate astea pentru siguranta, ca sa putem vorbi cu Mike sau unul cu altul, sau sa aranjam o discutie cu noi doi, profesorul si Mike. Mike il suna pe profesor oriunde s-ar fi aflat. Daca era afara, profesorul il suna pe Mike de la un telefon mai discret. Sau poate ca eu sau Wyoh trebuia sa fim gasiti. Cel mai important lucru era sa nu intrerupem legatura cu Mike.
Desi nu puteam forma nici un numar de la telefonul meu clandestin, puteam sa vorbesc cu Mike si sa-i cer orice numar doream de pe Luna prin sistemul „Sherlock”. Nu era nevoie sa-i spun numarul, pentru ca Mike le avea inregistrate pe toate si-mi facea legatura mai repede decat as fi facut-o eu.
