Dupa cateva clipe, zise:
— Toate cele douazeci de circuite sunt in regula. Am schimbat circuitul in mijlocul unui cuvant, iar Wyoh nu si-a putut da seama de discontinuitate. L-am sunat pe profesor, si pe Mami la telefonul de-acasa, si am vorbit cu toti trei in acelasi timp.
— Gata, ne apucam de treaba. Cu ce pretext i-ai telefonat lui Mami?
— Am rugat-o sa-ti spuna sa-mi telefonezi mie, lui Adam Selene. Apoi am stat de vorba. Are o conversatie incantatoare. Am discutat predica lui Greg de martea trecuta.
— Ei, cum?
— Man, i-am spus ca am ascultat-o si i-am citat un pasaj poetic.
— Oh, Mike!
— E bine, Man. I-am dat de inteles ca am stat in spatele salii si m-am strecurat afara in timpul imnului de la sfarsit. Nu e deloc curioasa, si-a dat seama ca nu vreau sa fiu vazut.
S-a inselat aici. Mami e cea mai curioasa femeie de pe Luna.
— Sa zicem ca totul e in regula. Dar sa nu mai faci. Adica nu, fa-o din nou. Du-te — prin monitor vreau sa zic — la intruniri, lecturi, concerte si la tot felul de lucruri dintr-astea.
— Da, daca nu vine vreun bagaret sa ma deconecteze manual! Man, nu pot controla inregistratoarele alea asa cum controlez un telefon.
— Un simplu comutator. Forta musculara bruta mai degraba decat comutare electronica.
— E o barbarie. Si nu e drept.
— Mike, prea putine sunt lucrurile drepte pe lumea asta. Ceea ce nu poate fi vindecat…
— … trebuie indurat. Asta e amuzant doar o data, Man.
— Scuze. Hai sa-i zic altfel. Ceea ce nu poate fi vindecat, ar trebui eliminat si inlocuit cu ceva mai bun. Cand ai calculat ultima data, ce sanse aveam?
— Aproximativ una din noua, Man.
— Or sa se mai inrautateasca?
— Man, luni de zile or sa se inrautateasca. Si inca nu am ajuns la punctul critic.
— Cu Yankeii peste noi, vrei sa zici. Bun, sa revenim la problema cealalta. De acum inainte, cand mai discuti cu cineva care a fost la vreo prelegere sau in alta parte, ii spui ca ai fost si tu si ii dovedesti amintindu-i ceva.
— Am notat, Man. De ce?
— Ai citit
— Da, am citit-o. Vrei sa ti-o spun?
— Nu, nu! Tu esti Scarlet Pimpernel al nostru, John Galt al nostru, Swamp Fox, omul nostru misterios. Mergi peste tot, stii totul, te strecori din oras fara pasaport, cutreieri toate cotloanele fara sa te stie nimeni. Intotdeauna esti acolo unde se intampla ceva.
Luminitele lui palpaira, scoase un chicotit discret.
— E amuzant, Man. Prima oara, a doua oara, intotdeauna e amuzant.
— Intotdeauna e amuzant. De cat timp ai oprit defectiunea la resedinta Temnicerului-sef?
— De patruzeci si trei de minute. Dar am lasat bubuiturile.
— Mai tine-o asa vreun sfert de ora. Pun pariu ca-l dor dintii deja. Am sa raportez apoi ca mi-am terminat treaba.
— S-a notat. Wyoh iti trimite un mesaj, Man. Spune sa-ti amintesc ca azi e ziua de nastere a lui Billy.
— O, pe legea mea ca am uitat. Opreste totul Mike. Am plecat. Pa!
Am iesit in graba. Billy e fiul Annei. Probabil ca e ultimul ei copil. A facut treaba buna pentru familie, opt copii, trei inca mai sunt acasa. Incerc sa ma port cu toata lumea la fel ca Mami, sa nu fac favoritisme, dar Billy e un baiat grozav si eu l-am invatat sa citeasca. Poate pentru ca seamana cu mine.
M-am oprit la biroul inginerului-sef sa-i las nota de plata si-am cerut sa-l vad. M-a primit, dar era intr-o dispozitie mizerabila. Temnicerul-sef isi varsase nervii pe el.
— Nu te enerva. Azi e ziua de nastere a fiului meu si nu vreau sa intarzii. Dar trebuie sa-ti arat ceva.
Am scos din geanta un plic si l-am scuturat pe birou. Din el cazu o musca, carbonizata de mine cu o sarma incinsa. Noi nu avem muste in Tunelul Davis, dar mai intra cate una in oras cand sunt deschise ecluzele. Asta de pe masa intrase in atelierul meu tocmai cand aveam nevoie de ea.
— Uite, o vezi? Ghici unde am gasit-o?
Avand in fata proba falsa, am construit o teorie despre intretinerea automatelor ultrasensibile, i-am vorbit de usile deschise, de praf, de supraveghetor.
— Praful poate distruge un computer. Insectele nu au ce cauta aici! Si totusi, supraveghetorii tai se plimba parca ar fi intr-o statie de metro. Astazi amandoua usile au stat deschise, in timp ce idiotul ala se vaicarea in fata mea. Daca mai gasesc dovezi ca au fost scoase capacele de vreun tampit care atrage mustele, eu nu ma mai bag, e aparatura ta, sefule. Am primit sa fac mai mult decat pot duce, rezolvandu-ti tie treburile, pentru ca-mi place sa lucrez cu masini bune. Dar nu suport sa le vad maltratate! La revedere.
— Stai. Am si eu ceva sa-ti spun
— Imi pare rau, dar trebuie sa plec. Daca-ti place, bine, daca nu, treaba ta, eu nu sunt exterminator de insecte, sunt specialist in computere.
E o tactica. Nimic nu-l scoate pe om mai tare din minti decat faptul ca nu-l lasi sa zica ce are de zis. Cu ceva noroc si cu ajutor din partea Temnicerului-sef, pun pariu ca inginerul-sef o sa faca ulcer pana la Craciun.
Am intarziat si mi-am cerut scuze lui Billy. Alvarez a mai venit cu o smecherie, o cercetare amanuntita la iesirea din Complex. Am suportat linistit, fara sa le adresez Dragonilor, care m-au perchezitionat, nici cea mai inofensiva injuratura. Vroiam sa ajung cat mai repede acasa. I-au nedumerit in schimb cele o mie de glume.
— Ce sunt astea? ma intreba unul.
— Hartie de imprimanta, am zis. Programe de testare.
I se alatura si colegul lui. Nu cred ca stiau sa citeasca. Au vrut sa mi le ia, dar le-am zis sa-l sune pe inginerul-sef. M-au lasat sa trec. Nu mi-a parut rau, s-o tina tot asa si garzile vor fi din ce in ce mai urate de toata lumea.
Hotararea de a-l face pe Mike o personalitate a aparut ca urmare a faptului ca fiecare membru de partid avea nevoie sa-i telefoneze din cand in cand. Sfatul meu cu concertele si piesele de teatru era doar un efect secundar. La telefon, vocea lui Mike avea o calitate ciudata, pe care n-o observasem in perioada cand il vizitam la Complex. Cand vorbesti la telefon, cu cineva exista un zgomot de fond. Ii auzi respiratia, bataile inimii, miscarile corpului, chiar daca nu esti constient de asta. Mai mult, chiar daca vorbesti de sub o casca, zgomotele patrund suficient de mult ca sa „umple spatiul”, sa-l personalizeze.
Cu Mike nu exista nimic din toate astea.
Vocea lui era „umana” in timbru si inflexiune, usor de recunoscut. Era bariton, avea accent de nord- american cu nuante australiene. Ca „Michelle” avea voce de soprana, cu accent frantuzesc. Personalitatea i se dezvoltase, capatase noi valente. Cand l-am prezentat lui Wyoh si profesorului, vorbea ca un copil pedant, dar in cateva saptamani a inflorit. Il vedeam ca pe un barbat de varsta mea.
Cand a prins constiinta, avea o voce neclara, aspra, greu de inteles. Acum, vocea ii era limpede, iar alegerea cuvintelor si pauzele in vorbire erau firesti, familiare cu mine, scolaresti cu profesorul, galante cu Wyoh, variatii la care te astepti de la un adult.
Dar fundalul sonor era zero. O tacere totala.
L-am umplut. Mike avea nevoie de cateva sugestii. Nu si-a compus o respiratie zgomotoasa, in mod normal nici n-ai fi observat-o. Dar era atent la nuante. „Scuza-ma, Mannie, eram in baie cand a sunat telefonul”, si auzeai o respiratie precipitata. Sau: „Mancam, da-mi voie sa inghit”. Chiar si cu mine a inceput sa-si foloseasca micile „artificii” umane, odata ce s-a hotarat ca trebuie sa fie un „corp omenesc”.
L-am alcatuit cu totii pe „Adam Selene” discutand la hotelul „Raffles”. Cati ani are? Cum arata? E casatorit? Unde locuieste? Ce munceste? Ce il pasioneaza?
Am hotarat ca Adam are in jur de patruzeci de ani, e sanatos, bine facut, educat, interesat de toate artele si stiintele, bun cunoscator al istoriei, sahist bun, fara prea mult timp liber. E insurat in stilul cel mai des intalnit, o
