Luna e o doamna cruda

Cat a stat la orfelinat, Hazel se ocupase de copiii mai mici ca ea, care o indragisera. Putea sa obtina orice de la ei, pentru ca stia sa se poarte cu ei, intelegea ce spuneau atunci cand un om in toata firea ar fi crezut ca vorbesc pasareste. Ea reprezenta liantul intre partid si cei mai multi dintre auxiliarii juniori. Stia cum sa transforme totul in joaca. Chiar si sarcinile mai grele, pe care i le incredintam, deveneau o joaca cu reguli pe care ea le stabilea si nu-i lasa pe copii sa inteleaga ca era vorba de ceva serios pentru adulti, ci pentru ei, ceea ce era cu totul altceva.

De exemplu, sa zicem ca un pusti care nu stie sa citeasca este prins cu manifeste, lucru care s-a intamplat nu numai o data, de altfel. Dupa ce Hazel i-a facut baietelului instructajul de rigoare, iata cum au iesit lucrurile:

SOLDATUL: De unde ai astea, copilule?

HAIMANAUA DE PE BAKER STREET: Nu sunt copil, sunt baiat mare.

SOLDATUL: Bine, baiat mare ce esti, de unde ai astea?

H. B. S.: Mi le-a dat Jackie.

SOLDATUL: Cine e Jackie?

H. B. S.: Jackie, cine sa fie?

SOLDATUL: Dar care e numele celalalt?

H. B. S.: Al cui?

SOLDATUL: Al lui Jackie.

H. B. S. (batjocoritor): Jackie e fata!

SOLDATUL: Bine, bine, si unde locuieste?

H. B. S.: Cine?

Si tot asa, la toate intrebarile raspunsul invariabil era „Mi le-a dat Jackie”, incat il innebunea pe soldatul care-l prinsese cu manifeste. Din moment ce Jackie nu exista si nu avea alt nume, adresa, nu era nici un pericol. Copiilor le facea placere sa-si bata joc de oamenii in toata firea, mai ales de garzi, odata ce invatasera cat de usor poate fi.

Mare lucru nu se intampla. In cel mai rau caz, se confiscau manifestele. Chiar si echipele Dragonilor Pacii se gandeau de doua ori inainte sa puna mana pe vreun copilas. Da, incepusem sa avem echipe ale Dragonilor in interiorul lui Luna City — le era teama sa patruleze cate unul, pentru ca unii se aventurasera singuri in misiune si nu se mai intorsesera.

Cand Mike s-a apucat sa faca versuri, poezii dupa parerea lui, n-am stiut daca trebuie sa plang sau sa rad. Mai vroia sa le si publice! Chestia asta dovedeste cat de tare a corupt umanitatea aceasta masina in aparenta inocenta, incat vrea acum sa-si vada si numele tiparit in vazul tuturor!

— Mike, i-am spus, pentru numele lui Bog! Ce-ai patit? Ti-au explodat toate circuitele sau ai planuit sa ne dai de gol?

Inainte sa aiba timp de replica, se amesteca profesorul:

— Stai asa, Manuel, cred ca exista o posibilitate. Mike, ce-ai zice de un pseudonim literar?

Si asa s-a nascut „Simon Jester”. Se pare ca Mike si-a gasit acest nume amestecand literele la intamplare. Dar pentru versurile serioase folosea un alt nume, numele lui de partid, Adam Selene.

Poeziile lui Simon erau versuri proaste, triviale, subversive, mergand de la glume taioase la adresa personalitatilor din Luna City, pana la atacuri virulente impotriva Temnicerului-sef, sistemului, Dragonilor Pacii, turnatorilor. Le intalneai peste tot, pe peretii WC-urilor publice, pe bucati de hartie imprastiate in capsulele metroului sau in carciumi. Intotdeauna semna cu Simon Jester si avea un desen facut cu un bat de chibrit ars, care reprezenta un dracusor cu coarne, cu un zambet larg si o coada in forma de furculita. Uneori, dracusorul il impingea pe un grasan cu o furca. Alteori, aparea doar fata dracusorului cu coarne, ranjind malefic. La scurt timp, aparura peste tot doar ranjetul si coarnele care insemnau: „Simon a trecut pe-aici”.

Din ziua in care a aparut, in intreaga Luna Simon nu s-a mai oprit. Curand a inceput sa aiba ajutoare voluntare si necunoscute, versurile si desenele lui, atat de simple pentru oricine, au aparut in mai multe locuri decat isi planuise. Aceasta zona de actiune mai larga se datora probabil calatorilor. Au aparut si in interiorul Complexului, dar asta nu mai venea de la noi. Niciodata nu recrutam personal civil din cadrul Complexului.

Dupa vreo trei zile, a aparut o poezioara foarte dura, care vorbea despre grasimea Temnicerului-sef, rod al obiceiurilor lui dezgustatoare. Apoi, aceasta poezioara a aparut pe etichete lipite cu clei, undeva foarte sus, de unde nu le puteai atinge si avea un desen putin schimbat din care il recunosteai cu usurinta pe Mort Nesuferitul. Nu le-am facut noi, nu le-am lipit noi. Dar au aparut in L-City, in Novylen, in Hong Kong, erau lipite peste tot, pe telefoanele publice, pe stalpii din coridoare, pe ecluzele de presiune, pe sinele rampelor, peste tot unde se putea lipi ceva. L-am pus pe Mike sa-mi faca o numaratoare simpla si mi-a raportat ca numai in L-City erau peste saptezeci de mii de asemenea etichete.

Nu stiam nici o tipografie din L-City care sa se bage intr-o afacere atat de riscanta sau sa fie echipata cu tot necesarul pentru asa ceva. Ma intrebam daca nu mai exista vreo alta organizatie revolutionara.

Versurile lui Simon aveau un succes atat de mare, incat el patrundea peste tot ca un strigoi, si n-au fost lasati deoparte nici Temnicerul-sef si nici seful securitatii. „Draga Morty Nesuferitule”, scria intr-o scrisoare, „te rog sa fii atent maine de la miezul noptii la patru dimineata. Dragoste si sarutari, Simon”, cu un desen cu coarne si un ranjet diavolesc. Cu aceeasi posta primi si Alvarez o scrisoare: „Draga Mutra buboasa, daca Temnicerul-sef o sa-si rupa piciorul maine seara, va fi numai vina ta. Cu loialitate, constiinta ta, Simon” — si din nou cu coarne si acelasi ranjet malefic.

Nu pregatisem nimic deosebit, vroiam numai ca Mort si Alvarez sa-si piarda somnul lor fara griji — si am reusit. La fel se intampla si cu corpul de garda, care incepuse sa sufere de insomnie acuta. Mike a facut primul pas, cel mai important de altfel, l-a sunat pe Temnicerul-sef la anumite intervale, intre miezul noptii si patru dimineata, la un numar neinregistrat public, cunoscut doar de personalul lui. Sunand in acelasi timp la membrii personalului si facandu-le legatura cu Mort, Mike nu numai ca a creat confuzie, dar l-a facut pe Temnicerul-sef sa se infurie pe asistentii lui, refuzand sa le creada nevinovatia.

Am avut o bafta neasteptata, Temnicerul-sef era atat de enervat, incat a calcat gresit si si-a scrantit o glezna. Era cat pe ce sa-si rupa un picior. Numai unui nou venit i se poate intampla o chestie de-asta cand e pe rampa. Alvarez era acolo cand s-a petrecut accidentul, iar previziunea lui Simon se adeverise.

In acelasi fel, s-au mai creat niste batai de cap care le-au dat autoritatilor insomnii. Intr-o noapte s-a zvonit ca a fost minata catapulta Autoritatii si ca va sari in aer. O suta opt oameni nu pot verifica catapulta de o suta de kilometri in cateva ore, mai ales cand cei din detasamentele Dragonii Pacii nu sunt obisnuiti cu munca in costumele de presiune. Nu le placea meseria pe care erau nevoiti sa o faca. Au fost treziti la miezul noptii, pe un soare ucigator, au stat afara mai mult decat trebuia, s-au accidentat si erau atat de furiosi, incat nu mai lipsea mult si se isca cea mai mare revolta din istoria regimentului. Un incident i-a demoralizat complet. A murit un sergent. A cazut sau a fost impins? Accident sau crima?

Alarmele de la miezul noptii i-au facut pe Dragonii Pacii de la controlul pasapoartelor sa fie mai somnorosi, mai nervosi, ducand la frecvente ciocniri cu lunarii si la accentuarea sentimentului de ura reciproca. Simon a profitat de situatia creata si a crescut presiunea.

Versurile lui Adam Selene erau literare, de calitate. Dupa ce le scria, i le arata profesorului, si ii accepta judecata literara (buna, cred) fara suparare. Ritmul si rima lui Mike erau fara cusur, era si normal, doar era un computer cu toata limba engleza inregistrata in memorie si nu-i lua mai mult de cateva microsecunde pentru a gasi cuvantul cel mai potrivit. Partea lui slaba era autocritica, dar se imbunatati rapid sub indrumarea severa si pedagogica a profesorului.

Semnatura lui Adam Selene a aparut pentru prima data in paginile unei reviste serioase, Luciu de Luna, sub un poem sumbru intitulat „Acasa”. Erau gandurile unui batran deportat aflat pe patul mortii, care a descoperit, inainte sa paraseasca definitiv Luna, ca asta era casa lui iubita. Limbajul era simplu, cu rime naturale, singurul element subversiv era la final, in concluzia muribundului ca, oricat de multi temniceri-sefi indurase in viata lui, pretul nu fusese prea mare.

Ma indoiesc ca redactorii de la Luciu de Luna au stat sa judece prea indeaproape poemul. Au vazut ca era bun, l-au publicat.

. Alvarez era innebunit. A intors biroul redactiei cu fundul in sus, cautand un fir care sa-l duca la Adam Selene. Poezia aparuse de doua saptamani, cand a observat-o Alvarez. Ne gandeam ca poate nu mai vede