necorespunzator cu criteriile noastre. Ura Autoritatea la fel de tare ca orice vechi detinut.
Prima oara ne-am intalnit intr-o ceainarie — o spelunca pentru noi, cei din L-City — si am vorbit doua ore tot felul de chestii, in afara de politica. Si-a facut o parere despre mine si m-a invitat la el acasa. Singura mea plangere la adresa ospitalitatii japoneze este baia in care trebuie sa te vari pana la barbie, intr-o apa mult prea fierbinte fata de ceea ce pot eu sa suport de obicei.
N-am riscat nimic ca m-am afisat in public. Mama-san se pricepea la machiaj tot atat de bine ca si Sidris, bratul meu social arata la fel ca unul adevarat, iar un chimono imi acoperea perfect sudura. In doua zile am cunoscut patru celule. Eram „camaradul Bork”, eram machiat, purtam chimono si tabi, iar daca printre ei era vreun spion, n-avea nici o sansa sa ma identifice in persoana lui Manuel O'Kelly. Am fost cat se poate de scurt la intalniri, le-am dat cifre si previziuni si am vorbit despre un singur lucru, foametea din '82, de peste patru ani.
— Voi sunteti mai norocosi, nu o sa fiti atinsi atat de curand. Dar acum, cu noul metro, o sa-i vedeti tot mai mult pe oamenii de pe-aici trecand cu grau si cu orez pe care-l vor duce la capul catapultei. O sa va vina si voua randul.
I-am impresionat. Vechea organizatie, asa cum o vedeam eu si din cate auzisem despre ea, se baza pe oratorie, cantece razboinice si emotii, fiind mai mult o biserica decat un partid de lupta. Eu le-am spus direct:
— Uitati care e situatia, camarazi. Va las cifrele, verificati-le.
Apoi m-am intalnit separat cu un camarad chinez, inginer de meserie, care iti transforma orice obiect asa cum doreai. L-am intrebat daca a vazut vreodata o arma cu laser destul de mica incat s-o poti cara ca pe o pusca. Nu vazuse. I-am spus ca sistemul pasapoartelor face dificila contrabanda, iar el mi-a zis ca n-ar trebui sa fie prea greu cu bijuteriile — si-o sa vina in Luna City saptamana viitoare ca sa-si viziteze varul. I-am mai spus ca unchiul Adam va fi tare incantat sa aiba vesti de la el.
Ce sa mai lungesc vorba, a fost o calatorie cu folos. La intoarcere m-am oprit in Novylen ca sa verific un „Foreman”, model mai vechi, cu banda perforata, pe care-l reparasem mai inainte. Apoi m-am dus sa mananc ceva si m-am intalnit cu tatal meu. Suntem prieteni, dar nu pot spune ca ne prapadim unul de dorul celuilalt. Pot trece cativa ani fara sa ne vedem. Am vorbit, cat am mancat un sandwich si am baut o bere, iar cand m-am ridicat sa plec, mi-a spus:
— Mi-a facut placere sa te vad, Mannie. Luna libera!
I-am raspuns la fel, eram prea uimit ca sa mai ma gandesc la un alt raspuns. Batranul meu nu facea politica si era atat de sceptic cand venea vorba de politica, incat daca ar fi facut afirmatia asta in public, ar fi creat senzatie.
Am ajuns in L-City inveselit si nu prea obosit, pentru ca dormisem de la Torricelli incoace. Am luat-o pe drumul de centura de la statia Sud, apoi am coborat si am luat-o pe Aleea de Jos, evitand aglomeratia de pe Soseaua principala, si m-am dus spre casa. Cand am trecut pe langa tribunalul judecatorului Brody, m-am gandit sa intru sa-l salut. Brody mi-e prieten vechi si amandoi am avut parte de cate o amputare. Dupa ce si-a pierdut un picior, s-a retras ca judecator si-a avut succes. Nu exista pe vremea aia in L-City alt judecator, in afara de Brody, care sa nu fi avut si alte afaceri pe langa functia de la tribunal, macar acolo o contabilitate sau vanzarea de asigurari.
Daca doi oameni veneau cu o plangere la Brody si el nu-i putea convinge ca judecata lui e corecta, le dadea onorariul inapoi, iar daca se luptau, le arbitra duelul fara sa pretinda nimic, incercand totusi sa-i convinga sa nu foloseasca cutitele pana la declararea luptei.
Nu era in tribunal cand am venit eu, dar avea toca pe birou, semn ca era prin zona. Am dat sa plec, cand am fost oprit de un grup care intra. Erau niste stilyagi. Era si o fata cu ei si un barbat mai in varsta pe care-l impingeau de colo-colo. Era ravasit, iar hainele aveau ceva special, care il dadea de gol ca e turist.
Si pe atunci erau turisti. Nu multi, dar erau cativa care veneau de pe Pamant, stateau la un hotel o saptamana si se intorceau cu aceeasi nava sau o asteptau pe urmatoarea. Cei mai multi se distrau la cazinouri, dupa ce vizitasera in prima zi toate locurile mai interesante si facusera o plimbare prosteasca iesind la suprafata, plimbare nelipsita pentru orice turist care vine pe Luna. Majoritatea lunarilor nu-i baga in seama si le trec cu vederea ciudateniile.
Baiatul cel mai mare, de vreo optsprezece ani, probabil seful lor, imi zise:
— Unde e judecatorul?
— Nu stiu. Vad ca nu e aici.
Isi musca buzele, parand incurcat.
— Ce se intampla? i-am zis.
— O sa-l eliminam pe individul asta, imi zise sobru. Dar vrem sa ne confirme judecatorul decizia.
— Cautati-l prin carciumile din imprejurimi. Cred ca-l gasiti voi.
Un baiat cam de paisprezece ani imi zise:
— Nu sunteti dumneavoastra gospodin O'Kelly?
— Ba da.
— De ce sa nu-l judecati dumneavoastra?
Cel mare parca se linisti.
— Ce ziceti gospodin, vreti?
Am ezitat. Sigur, fusesem judecator uneori, cine n-a fost? Dar nu prea ma incanta responsabilitatea asta. Si totusi, ma deranja sa-i aud pe copiii astia vorbind despre eliminarea unui turist. Chestia asta n-ar fi dat bine.
M-am hotarat sa intru in joc. Daca-i bal, bal sa fie. I-am zis turistului:
— Ma acceptati ca judecator?
Paru surprins.
— Am de ales?
— Bineinteles, i-am spus calm. Nu va asteptati sa va ascult daca nu-mi acceptati judecata. Eu nu va fortez, e viata dumneavoastra, nu a mea.
Iar paru surprins, dar nu era speriat.
— Ati spus viata mea?
— Da. Se pare ca tinerii astia vor sa va elimine. Poate vreti mai bine sa-l asteptati pe judecatorul Brody. Nu ezita, zambi si spuse:
— Va accept ca judecator, domnule.
— Cum doriti.
M-am uitat la baiatul cel mare.
— Care sunt partile care intra in conflict? Doar tu si prietena ta?
— O, nu domnule judecator, toti suntem implicati.
— Toti vreti sa fiu judecator?
Dadura din cap, nimeni nu zise nu. Seful lor se intoarse spre fata si spuse:
— Zi clar, Tish. Il accepti pe O'Kelly ca judecator?
— Poftim? O, da, desigur.
Era o fata micuta, cam stearsa, draguta, dar fara nici o stralucire, bine facuta, sa tot fi avut vreo paisprezece ani. Genul de tarfulita, ceea ce va si ajunge, probabil. Genul de fata care prefera sa fie regina peste o sleahta de stilyagi, decat sa aiba o casnicie solida. Nu-i condamn pe stilyagi, vaneaza pe coridoare femei, pentru ca nu sunt destule. Muncesc toata ziua si cand se intorc acasa nu gasesc pe nimeni.
— Bine, curtea a fost acceptata si vad ca toata lumea este hotarata sa-mi accepte verdictul. Hai sa stabilim si taxa. Cat puteti da, baieti? Va rog sa intelegeti ca nu pot sa judec pe gratis un caz de eliminare. Ori platiti, ori il fac scapat.
Seful lor clipi din ochi, apoi ii aduna pe ceilalti ca sa se sfatuiasca. Apoi, se intoarse si zise:
— Nu avem prea mult. Vreti sa-l judecati pentru cinci dolari Hong Kong de fiecare?
Ei erau sase.
— Ei, nu. Nu puteti cere unui tribunal sa judece o eliminare la banii astia.
Se sfatuira din nou.
— Cincizeci de dolari. E bine, domnule judecator?
— Saizeci. Zece de caciula. Si inca zece de la tine, Tish.
Paru surprinsa si facu pe indignata.
— Haide, haide! am zis. Tanstaafl.
