Luna e o doamna cruda

lunar — dar totusi munceau sub comanda pamantenilor, care ne priveau de sus, chiar si cei care se pretindeau atat de amabili si intelegatori.

Si cu asta, am terminat ce-aveam de spus. Cand mi s-a telefonat, am avut intentia sa-i elimin pe vinovati, dar profesorul si Mike ma adusesera pe drumul cel bun. Planul nu permitea nici violenta impotriva pamantenilor, cu atat mai mult cu cat se putea evita orice conflict.

Am pus „urechi” — niste receptoare cu benzi foarte sensibile — in jurul zonei laboratoarelor, pentru ca orice emitator directional imprastie unde sonore si imprejur. Iar Mike asculta toate telefoanele din zona. Dupa care ne-am pus pe asteptat.

Ne-am linistit un pic, pentru ca stirile de pe Pamant nu aratau nimic deosebit. Se parea ca Pamantul accepta fara nici o banuiala transmisiile noastre cenzurate, iar corespondenta particulara, comerciala si transmisiunile Autoritatii pareau neschimbate, ca de obicei.

Aveam noroc si de un ragaz neasteptat: pe Luna nu se afla nici o nava de pasageri si nici nu se astepta vreuna pana pe 7 iulie. Ne-am fi descurcat daca am fi avut probleme, sa fraierim ofiterii navei sa ia cina cu Temnicerul-sef, apoi sa ne prefacem ca le pazim transmitatoarele si sa le demontam. Nava nu se putea ridica fara ajutorul nostru. Pe vremea aceea, o conducta de drenaj din gheata furniza apa pentru masa de reactie. Nu aveau nevoie de multa apa, in comparatie cu transporturile de grane. Pe atunci, nu veneau pe Luna multe nave cu oameni la bord. Cand venea una la trei saptamani, ni se parea ca e mare aglomeratie, pe cand transporturile de grane se faceau zilnic. Vreau sa va spun de fapt ca o nava care ar fi picat pe Luna nu era un risc prea mare. Cu toate astea, ragazul era un noroc pentru noi. Incercam din toate puterile ca totul sa arate cat mai normal, pana cand vom fi in stare sa ne aparam.

Transporturile de cereale continuau ca si mai inainte. Un transport era catapultat in momentul in care Finn si oamenii lui patrundeau in resedinta Temnicerului-sef. Iar urmatorul a plecat la timp, la fel ca si celelalte de dinaintea lui.

In perioada de tranzitie nu s-au permis scapari sau falsuri. Profesorul stia ce facea. Transportul de cereale era o operatiune prea mare pentru o tara atat de mica ca Luna si nu se putea schimba peste noapte. Insemna „painea si berea” prea multor oameni ca sa ne permitem noi sa ne jucam cu vietile lor. Daca comitetul nostru ar fi ordonat embargoul si ar fi incetat sa mai cumpere cereale, am fi fost aruncati afara si ar fi venit altii, cu alte idei.

Profesorul spunea ca este nevoie de o perioada de educatie. Intre timp, slepurile cu cereale erau catapultate ca de obicei. LuNoHoCo tinea registrele si elibera chitantele, folosind personal din serviciul civil. Expedierile se faceau in numele Temnicerului-sef, iar Mike vorbea cu Autoritatea de pe Pamant cu vocea lui. Administratorul adjunct si-a dat seama cum trebuie sa se comporte de indata ce a inteles ca asta ii sporea sansele de a ramane in viata. Inginerul-sef- McIntyre — isi pastra si el slujba. Era un lunar adevarat, daca i se dadea o sansa. Si nu era tradator. Sefii celorlalte departamente nu puneau probleme, viata mergea mai departe ca si pana atunci. Noi eram preocupati sa luam locul sistemului Autoritatii si sa scoatem la vanzare ce era de vandut particularilor interesati.

Peste noapte aparura o gramada de oameni care se dadeau drept Simon Jester. Simon scrise o poezie aspra la adresa lor in care-i facu de ocara, iar pozele lor aparura pe prima pagina din Cotidianul lunar, Pravda si Gong. Wyoh redeveni la culoarea ei naturala, blonda si se duse sa-l vada pe Greg la sediul noii catapulte. Apoi pleca intr-o calatorie mai lunga, de vreo zece zile, la casa ei din Hong Kong Luna, luand-o si pe Anna cu ea. Wyoh avea nevoie de o mica vacanta, iar profesorul o incuraja sa si-o ia, aratandu-i ca se poate lua legatura cu ea prin telefon si ca, oricum, era nevoie de un contact mai apropiat al partidului in Hong Kong. Eu m-am ocupat de stilyagii ei, punandu-i pe Slim si pe Hazel locotenenti — niste pusti isteti foc, in care puteam sa am incredere. Slim ramase uimit cand afla ca eu eram „camaradul Bork” si ca-l vedeam pe Adam Selene in fiecare zi. Slim si Hazel mai faceau echipa buna si din alt motiv. Hazel mai crescuse si toata asprimea trupului i se transformase intr-o moliciune senzuala si voluptuoasa de femeie. Inflorise. Slim era oricand gata sa-i schimbe numele in Stone, daca ea ar fi optat pentru familia lui. Pana atunci, era pregatit sa indeplineasca sarcinile de partid alaturi de micuta si mandra noastra roscata.

Nu toata lumea se simtea la fel de nerabdatoare sa puna umarul. Multi camarazi erau doar soldati de parada, iar mai multi credeau ca razboiul s-a terminat odata cu infrangerea Dragonilor Pacii si capturarea Temnicerului-sef. Altii s-au scandalizat cand au aflat pe ce nivel ierarhic erau in structura partidului. Vroiau sa-si aleaga o noua structura, unde ei sa fie primii. Adam nu mai prididea cu apelurile, erau milioane care ii propuneau sa schimbe partidul si altele tot de acelasi gen — el le asculta, era de acord cu tot ce i se zicea si ii asigura ca mai este nevoie de serviciile lor in perioada pana la alegeri. Ne spunea cine erau si nu-mi amintesc ca vreunul dintre acesti ambitiosi de plastilina sa fi facut ceva ca lumea atunci cand i-am pus la treaba.

Era o munca infernala si nimeni nu se inghesuia s-o faca. Erau cativa, dar prea putini. Unii dintre cei mai buni voluntari erau oameni pe care partidul nu-i localizase inainte de inceperea revolutiei. Dar, in general, lunarii din interiorul sau din afara partidului nu erau interesati de munca „patriotica”, decat daca era bine platita. Un tip care se dadea membru de partid si nu era, m-a acostat la hotelul Raffles, unde ne stabilisem cartierul general si-a vrut sa facem un contract de cincizeci de mii de nasturi pe care sa-i poarte „Veteranii Revolutiei”, cei de dinaintea loviturii, din care sa-i iasa si lui un mic profit (am facut socoteala ca vroia sa castige patru sute la suta) si eu sa ma aleg cu niste dolarei frumosi, era o afacere profitabila pentru toata lumea.

Cand l-am maturat din calea mea, ma ameninta ca ma denunta lui Adam Selene pentru sabotaj:

— Adam Selene e prietenul meu, am sa te tin eu minte.

Asta a fost ajutorul pe care l-am primit. Dar aveam nevoie de cu totul altceva. Ne trebuia otel pentru noua catapulta, foarte mult otel. Profesorul intreba de ce trebuia sa punem atata otel in jurul proiectilelor de piatra. I- am explicat ca, din pacate, campul de inductie nu facea priza la piatra simpla. Trebuia sa reinstalam radarele balistice ale lui Mike la vechiul sediu, sa punem unul nou la noul sediu. Era necesar sa le facem pe amandoua, pentru ca ne puteam astepta la atacuri din spatiu asupra vechiului sediu.

Am chemat voluntari — si am venit doar cu doi care-mi puteau fi de ajutor — iar eu aveam nevoie de cateva sute de mecanici pe care sa nu-i deranjeze munca in costumele de presiune. I-am angajat, platindu-le cat trebuia, iar LuNoHoCo s-a inglodat in datorii la Banca Hong Kong Luna. Majoritatea fondurilor fusesera transferate pe Pamant lui Stu si nu mai aveam timp sa furam alti bani. Un camarad descurcaret, Fu Moses Morris, semna tot felul de acte ca sa ne ajute financiar, dar dadu faliment. O lua de la capat cu o mica croitorie in Kongville. Dar asta s-a intamplat mult mai tarziu.

De la trei la unu, bancnota Autoritatii scazu la saptesprezece la unu, iar oamenii din serviciul Autoritatii se pusera pe scandal, pentru ca Mike ii platea in continuare in cecuri de-ale Complexului. Le-am spus ca puteau sa ramana sau sa-si dea demisia. Aveau de ales. Apoi am angajat altii de care aveam nevoie, cu dolari Hong Kong. Dar, din acel moment, am inceput sa avem necazuri. Exista deja un grup destul de mare care nu era de partea noastra si care tanjea dupa vremurile de altadata. Ar fi fost in stare sa tradeze noul sistem, daca le-ar fi fost bine dupa aceea.

Fermierii si agentii de cereale nu erau multumiti cu sistemul de plata de la capul catapultei care se facea, ca si mai inainte, in bancnote ale Autoritatii, la aceleasi preturi. „Nu vom accepta!” strigau ei, iar omul de la LuNoHoCo ridica din umeri si spunea ca nu erau obligati s-o faca, dar cerealele mergeau la Autoritatea de pe Pamant, si era adevarat, deci nu puteau primi decat bancnote al Autoritatii. Ori acceptati cecul, ori va incarcati inapoi granele in vagonet si plecati de-aici.

Multi isi luara marfa inapoi. Toti bombanira si unii amenintara ca or sa scape de cereale trecand pe productia de vegetale din fibre sau orice altceva care ar aduce dolari Hong Kong. Profesorul zambi.

Aveam nevoie de fiecare miner de pe Luna, mai ales de minerii de gheata, care lucrau cu perforatoare puternice cu laser. Trebuia sa-i folosim pe post de soldati. Nevoia noastra era atat de mare, incat m-am gandit sa ma inrolez si eu, cu toate ca imi lipsea un brat si eram cam ruginit pe la incheieturi. Dar pentru a manui un perforator trebuia sa ai muschi, iar o proteza nu are asa ceva in dotare. Profesorul imi spuse sa nu fiu prost. Smecheria la care ne gandisem n-ar fi mers in atmosfera de pe Pamant. Un impuls laser cu energie functioneaza cel mai bine in vid, si lucreaza perfect pe toata suprafata aflata in raza lui de bataie. Perforatoarele mari, care sapasera in piatra in cautarea pungilor de gheata, aveau sa fie folosite ca „artilerie” pentru respingerea atacurilor spatiale. Atat navele, cat si rachetele, aveau sistem electronic. Daca vrei sa distrugi aparatura electronica, tragi in ea cu un fascicul laser. Daca tinta e presurizata, asa cum se intampla cu navele care au oameni la bord, trebuie sa faci o gaura pentru a o depresuriza. Daca nu sunt presurizate, un impuls laser puternic le poate distruge, navele isi pierd sistemul de ghidare si toata partea electronica, si cum aproape totul pe nava functioneaza pe baza