toata ziua pe-afara, dincolo de capul catapultei, in costumul de presiune, intrerupand ultimele radare balistice localizate. Toata lumea era obosita, pe la miezul noptii multimea incepu sa se rareasca, oamenii fiind convinsi ca nu se va stabili nimic in noaptea aceea, plictisiti de orice discurs pe care nu-l tineau chiar ei.
Trecuse de miezul noptii, cand cineva intreba de ce Declaratia fusese datata 4 iulie, cand azi era 2? Profesorul spuse cu blandete ca era 3 iulie — si nu era posibil ca Declaratia sa fie anuntata inainte de 4 iulie… si ca 4 Iulie are o semnificatie istorica ce ne-ar fi de ajutor.
Mai multi au plecat cand au auzit ca probabil nu se va stabili nimic inainte de 4 iulie. Dar am observat ceva. Cum plecau unii, veneau altii, sala nu era niciodata goala. Finn Nielsen se aseza pe un scaun care tocmai se eliberase. Aparu si camaradul Clayton din Hong Kong, ma stranse de umar, ii zambi lui Wyoh si-si gasi un scaun. In fata, i-am vazut pe locotenentii mei cei mai tineri, Slim si Hazel si tocmai ma gandeam ca voi fi nevoit sa o scuz pe Hazel in fata lui Mami, spunandu-i ca am retinut-o pentru treburi de partid, cand am vazut-o pe Mami langa ei. Si Sidris era acolo. Uite-l si pe Greg, dar nu ar fi trebuit sa fie la catapulta cea noua?
Uitandu-ma mai bine in jurul meu, i-am remarcat si pe altii — redactorul de noapte de la
Pe la ora trei, cand ma intrebam cat am sa mai rezist, cineva ii aduse profesorului un biletel. Dupa ce il citi, lovi masa cu un ciocanel si spuse:
— Adam Selene va solicita ingaduinta sa-l ascultati. Sunteti de acord?
Ecranul din spatele estradei se lumina din nou. Adam aparu si le spuse ca urmarise dezbaterea si era miscat de multimea de critici constructive si rationale. Putea sa faca si el o sugestie? De ce sa nu recunoastem ca fiecare articol era imperfect? Daca declaratia asta cuprindea ceea ce ne doream, de ce sa n-o aprobam asa cum e si sa lasam pe alta data perfectionarea ei?
— Onorabile Presedinte, asta a fost propunerea mea, incheie Adam.
Toata lumea izbucni in urale.
— Obiecteaza cineva? zise profesorul, asteptand cu ciocanelul in aer.
Un barbat, care tocmai vorbea in momentul cand Adam ceruse sa fie auzit, spuse:
— Ei bine… eu imi mentin parerea ca ar fi bine sa se faca mici modificari, dar fie si asa, sunt de acord.
S-a hotarat Declaratia!
Apoi, fiecare a urcat la estrada si si-a depus semnatura pe un sul mare care fusese „trimis din biroul lui Adam”. Adam semnase primul. Eu m-am semnat sub Hazel — invatase sa scrie, desi se descurca inca greu la citit. Semnatura ei era tremurata, dar scrisese mare, cu mandrie. Camaradul Clayton se semna cu numele de partid, dar isi scrise si numele lui adevarat cu initiale — semnatura japoneza, trei desene mici, unul deasupra celuilalt. Doi camarazi pusera un X si primira confirmarea autenticitatii semnaturii lor. Se adunasera toti conducatorii partidului in noaptea asta mare si toti semnara. Au fost si cativa palavragii care au semnat si ei. Oricum, toti ce-i care si-au asumat actul semnarii documentului au facut-o ca istoria s-o stie. Si prin asta si-au pus „vietile, averile si onoarea lor sacra” in slujba Revolutiei. In timp ce oamenii stateau in sir indian sa semneze si discutau, profesorul batu cu ciocanelul de masa pentru a atrage atentia.
— Solicit voluntari pentru o misiune periculoasa. Declaratia noastra va aparea la buletinul de stiri pe toate canalele, dar trebuie dusa personal pe Pamant, la sediul Natiunilor Federative.
Se facu o liniste mormantala. Profesorul se uita la mine. Am inghitit in sec si-am zis:
— Ma ofer.
— Si eu, se auzi vocea lui Wyoh ca un ecou.
— Si eu (era vocea micutei Hazel).
Intr-o clipa ne-am strans o duzina, de la Finn Nielsen pana la domnul Mici Modificari, care se dovedi un tip de treaba, in ciuda sarcasmului lui. Profesorul ii scrise numele pe o hartie si murmura ceva despre cum vor lua legatura atunci cand va fi disponibil un transport.
L-am tras pe profesor deoparte si i-am zis:
— Profesore, mai esti in stare sa ma urmaresti? Stii ca nava pregatita pentru 7 iulie a fost anulata. Acum cred ca pe Pamant se discuta cum sa ne tranteasca un embargou si sigur ca urmatoarea nava spre Luna va fi una de razboi. Cum ai planuit sa calatorim? Ca prizonieri?
— O nu, nu vom folosi navele lor.
— Atunci? Construim noi una? Stii cat ne-ar lua? Asta, in cazul in care am putea s-o construim. Lucru de care ma indoiesc al naibii de tare.
— Manuel, Mike zice ca e necesar sa plecam — si ca totul e planificat.
Stiam ca Mike spusese ca e necesar, rulase din nou datele problemei imediat ce aflasem ca baietii aia din Richardson facusera o transmisie spre casa, si acum aveam doar o sansa din cincizeci si trei ca sa reusim, iar profesorul trebuia sa se duca neaparat pe Pamant. Dar nu sunt eu omul care sa-si faca probleme cu lucrurile greu de atins, muncisem toata ziua ca sansa asta din cincizeci si trei sa se realizeze.
— Mike va pune la dispozitie nava, zise profesorul. I-a terminat proiectul si acum lucreaza la ea.
— Zau, de cand e Mike inginer?
— Nu e? intreba profesorul.
Am vrut sa-i raspund, dar m-am oprit. Mike nu-si luase nici o diploma, nu facuse nici o scoala. Stia pur si simplu mai multe despre inginerie decat orice inginer. Ca si despre piesele lui Shakespeare, enigme, istorie sau orice altceva ce te-ar fi interesat.
— Povesteste-mi.
— Manuel, noi vom merge pe Terra ca o incarcatura de cereale.
— Poftim? Noi, care noi?
— Tu si eu. Ceilalti voluntari sunt mai mult de decor.
— Uite ce e, profesore, am zis. Am perseverat. Am muncit de m-am spetit cand toata povestea asta nu parea decat o prostie. Am purtat greutati, pe care le port si acum in eventualitatea unui drum spre infernul de pe Pamant. Am fost de acord sa merg intr-o nava pilotata macar de un ciborg, care sa ma ajute sa ajung jos in siguranta. Dar nu accept sa calatoresc pe post de meteorit.
— Foarte bine, Manuel. Esti liber sa alegi. Eu cred in libera alegere si nu te fortez. Daca tu nu vrei, va merge inlocuitorul tau.
— Poftim? Inlo… Cine e?
— Camarada Wyoming. Din cate stiu, e singura persoana in afara de tine care e pregatita pentru calatoria asta.
Ce puteam sa mai fac? Am acceptat sa plec. Dar mai intai am stat de vorba cu Mike. Imi spuse rabdator:
— Man, primul meu prieten, nu te teme. Ai fost programat pentru slepul spatial KM 187, seria '76 si ai sa ajungi in Bombay fara nici un fel de probleme. Ca sa te linistesc, iti spun ca am ales pentru voi incarcatura care va iesi de pe orbita de parcare si va ateriza intr-un moment cand India se va afla cu fata spre mine… si am adaugat o supracomanda care imi va permite sa va scot de sub controlul Pamantului, daca n-o sa-mi placa felul in care va trateaza. Ai incredere in mine, Man, totul a fost planuit. Chiar si decizia de a continua transporturile a fost o parte a acestui plan.
— Ar fi trebuit sa-mi spui.
— Te-ai fi ingrijorat in plus. Profesorul trebuia sa stie si-am tinut legatura doar cu el. Misiunea ta e sa ai grija de el si sa-l aduci inapoi sau sa continui ce-a inceput el daca moare, un factor despre care nu pot sa-ti dau nici o asigurare.
Am oftat.
— Bine. Dar, Mike, crezi ca poti pilota o nava incarcata pentru o aterizare usoara de la distanta asta? Te va impiedica nu numai viteza luminii…
— Man, crezi ca nu ma pricep la balistica? Pentru pozitia orbitala, de la intrebare la raspuns si apoi de la comanda pana la receptia ei, timpul e sub patru secunde… si ai incredere in mine ca n-am sa irosesc nici o microsecunda. Calatoria maxima de parcare pe orbita in patru secunde este doar de treizeci si doi de kilometri,
